Poezie
Zăcământul
1 min lectură·
Mediu
Timpul și spațiul, niște idei prea însemnate
Pentru muritori finiți, limitați de tot și toate.
Licărim în întuneric dar ne stingem în lumină,
Suntem gălăgioși deși cu toții strigăm în surdină.
Ridicăm la rang de idei iluminate
Niște vorbe copilărești spuse în șoapte.
Și la ce dorim a ajunge, veci pururi nu avem parte,
Suntem flămânzi deși nu căutăm dreptate.
Și vrem, prea mult, prea multe de o dată
Dar prețuim puțin acel puțin pus de o parte,
Rostogolindu-ne cu siguranță spre a noastră soartă
Citim furioși fără a înțelege nici un cuvânt din carte.
Suntem cufundați în cerești bogate daruri
Dar dăruim decât orgolii aruncate peste zaruri.
Așa ne irosim din noi voința și talentul,
Prea mult călătorim fără a vedea Pământul.
De ce să trăiești fără a muri vreodată?
Nici azi, deși tu esti, nu faci nici o faptă
Sa fie bună, sau rea, din ele te ridici grămadă
Decât nebun să te întreci ca să decazi la poartă.
Am clădit fără a face nici aerul să ardă,
Am transpirat fără să las urme de sânge în zăpadă,
Am hoinărit dar nu am tras cu plug, pământul
Și așa am fost târât, prin Rai, înapoi... sunt zăcământul.
001.450
0