Deliu Stejan

(Tie, pentru ca ii iubesti pe astia doi; i-am \"inviat\" de-un act.)






SIMFONIA - \"Popas intr-un pas\"







-Adele, mă auzi? Merge?
-Da.
-Aha, inseamnă că funcționează! L-am reparat. Ți s-a aprins ledul verde?
-Da.
-Bine, dacă mă auzi, nu zici nimic?
-Nu știu ce să mai zic.
-Eu mă mir că ai la tine stația pe care ți-am dat-o. Tu nu te miri că sunt aici, pitico?
-Mă mir.
-Ella mi-a spus unde sa te gasesc. Vrei să mă vezi? Uită-te puțin în dreapta ta. Sus la etaj, aproape de cortină. Țin emițătorul în mână. Vezi luminița verde? Mă vezi?
-Da.
-Am adus binoclul și luneta cu mine. Te văd foarte bine, pitico… Așa… în urechea dreaptă ai cercelul ăla în formă de talpă de picior. În urechea stângă… nu știu ce ai. Adică pardon. Ai emițătorul meu și probabil cercelul semilună de argint. Am ghicit?
-Da.
-Eu zic să-mi spui acuma dacă vrei să-mi zici ceva. Că în aproxiativ 7 minute se sting luminile, începe concertul și nu mai putem să vorbim decât în șoaptă. Cum ziceai că se cheamă?
-Nu ziceam nimic. E “Oda bucuriei”, de Beethoven.
-Îi faină sau îi din aia cu operiști?
-Și cu operiști și fără. Ei cântă mai la sfârșit, în cor. Dar e cea mai faină melodie, după aia, știi tu care, preferata mea.
-Odă bucuriei… știi ce mă gândeam pitico… Adică nu. Mai bine mai zi si tu ceva.
-Nu știu ce să-ți mai spun. Ultima dată m-ai alungat.
-Nu chiar.
-Mi-ai spus că n-am dreptul să vorbesc cu tine. Așa că am tăcut și te-am lăsat în pace. Și aș fi tăcut pentru totdeauna… era să zic o expresie din asta care se zice la noi...
-Ah, îs plin de noroi pe pantaloni și uite cum se holbă baba asta la mine... Îi drept, nu zic “nu”. Așa am hotărât eu, să nu mai povestim până nu eliminăm discuțiile alea pe care nu le mai vreau.
-Adică?
-Așa am hotărât. Dacă mă mai întrebi chestii din alea, fug de pe acum.
-Știi cine fuge, nu? Ești unul din ăia?
-De care?
-Eu nu te întreb nimic. Nu vreau nimic de la tine!
-Ba da.
-Ba nu. Cred că nu mă cunoști. Sau poate că ai o părere greșită despre mine. Nu mă interesează submarinul tău. Nu mai vreau sa ma duci acolo. Nu vreau nimic de la tine! Vreau să-ți fie clar.
-Vezi că se sting luminile... O să vorbesc mai încet... Ai tăcut trei săptămâni, pitico. Acuma poate că ai merita să-ți întind o mână, prietenește. Putem fi prieteni?
-Tocmai asta e că nu știu ce suntem acum. Amici, prieteni, frați sau dușmani?
-Suntem prieteni, Adele.
-Eu am simțit multă ură din partea ta.
-N-ai simțit ură.
-Am simțit că mă urăști, Steph. Nu știu de ce? Ce-am putut să-ți fac atât de rău?
-Pssssssst! Începe. Hiii, uite-l pe Raser cu violoncelul! Ha, ha, ce papion are… papițoiu’ caraghios! Știi că ăla nu-i contrabas așa cum ziceai tu?
-Raser nu-i papițoi. Instrumentul la care cântă acum e violoncel. Dar în șura lui Mol, ăla fără corzi, vechi, de lângă pianul ros de ape, e contrabas.
-Așa o fi. Stai că mă uit o tură prin sală să văd cine se mai afirmă pe-aici.
-Uită-te!
-Aha, păi, tare faină o fi orchestra asta, că aproape tot orașul e aici. Eu sper că de-asta ai venit. Nu pentru că... ești fandosită ca unii-alții?
-Nu-s fandosită, dar vreau să ascult. Mie îmi place.
-Bine, atunci hai să ne facem că nu ne cunoaștem. Sau fă-te tu, dacă așa zici, bine?
-…


-Sigur că o știu, e muzica lui bunicu!… Cred că pot și eu să cânt. Aproape că o știu pe derost. Așa se cheamă? Odă bucuriei?
-Da.
-Știi cum deschide bunicul ferestrele largi și dă muzica asta la maxim?… Odată a venit Amy la noi, așa desculță, pe furiș, cum umblă ea și mama lui Betty a văzut-o din drum în spatele bunicului în casă. Era cu îmbrăcămintea și moaca ei ciudată, bineînțeles și a început să fugă strigând că la noi e casă de nebuni. Numai tu mai trebuia să apari, pitico, cu ochelarii mei de scufundări și eu cu masca de gaze și clopul lui Joe pe cap și atunci să vezi. Chiar că ne-ar fi dus la nebuni pe toți. Ai zâmbit puțin sau mi s-a părut mie?
-Un picuț.
-Știi pitico, Amy în spatele bunicului era cu un cuțit mare în mână. Îl ridicase deasupra capului lui bunicu’ și cred ca a avut mare noroc cu mama lui Betty care s-a speriat de muzica tare și figura nebunei. Că poate i-ar fi făcut ceva bunicului, Doamne ferește! Nu pot să înțeleg cum îți poate plăcea ție de smintita aia, periculoasă și dubioasă.
-Îmi place de ea. Mie imi plac nebunii! Dar nu cred ca e nebuna. E mai deosebita si mie imi place de ea...
-Știu, de-aia ziceam. Uai ce fain sună... Și uite ce lustruite îs instrumentele! Asta e partea care îmi place mie cel mai mult. Ai avut dreptate, pitico, îmi place și mie. Și Raser e simpatic până la urmă, am zis eu așa ca să văd ce zici. Ai mai scris în jurnal?
-Nu. Cred că o să ard jurnalul. O să-l distrug.
-Fii atentă ce se tot holbă aia.
-Care?
-Este una în fața ta, care se tot întoarce și se uită urât la tine. Nu inteleg de ce.
-Se aude puțin când vorbești prin aparat. Dar eu țin urechea lipită de difuzor să nu deranjăm prea tare.
-Te deranjez?
-Nu, Steph. O ureche îmi e la tine, alta la orchestră.
-Un ochi și jumătate la orchestră și o coadă de ochi sus, la etaj. La mine. Poți să zici că nu-i așa?
-Nu pot. Chiar așa îi! Uite că iarăși se întoarce. Asta roșcovană?
-Da pitico. Stai că o aranjez eu.
-Ce faci?
-Dacă se mai întoarce odată, îi zbor un cornet în freza de pupăză. Am suflătoarea la mine și praștia dacă e nevoie. Acuma pun în vârf praf de scărpinat s-o vedem pe madama fandosită cum se scarmănă... O am în vizor. Se uită ea la tine, dar pe mine nu m-a văzut.
-Văd că ți-ai adus de toate, Steph.
-Da. Am ruxacul la mine. De aici plec direct pe munte. Am acolo ceva treabă. Mă gândeam că poate ai...
-Ai tras?
-Da. Vezi că iese scadal. Ți-am zis că dacă se mai întoarce o dată îi zvântur freza. Pitico, hai repede sus lângă mine! Să nu mai folosim transmițătorul și să scapi de agitatoarele alea sclifosite...
-Mă primești?
-Cum să nu. Ți-am spus că nu suntem dușmani. Am venit să povestesc cu tine. Aici o să facem două lucruri deodată. O să și ascultăm orchestra și o să putem povesti fără trasmițător. Uite aici e un loc lângă mine.
-Vin acuma. Ai dreptate, e o vrăitoare femeia asta. Toată lumea crede că eu am “smotocit-o”. Vin.
-Hai repede.
-Vai ce frumos se vede de aici! Mult mai bine decât din sală. Îmi dai și mie binoclul?
-Ține-l așa! Vezi că trebuie reglat puțin. Era păcat să nu vii. Știam eu că ție îți place la înălțime.
-Da, credeam că mă urăști.
-Nu te urăsc, Adele. Eu nu sunt dușmanul tău. Sunt admiratorul tău. Batem palma, prietenește?
-Steph, crezi că așa se comportă prietenii unul cu altul?
-Nu știu. Așa am simțit, așa m-am purtat.
-Dar m-ai jignit. Cu alții voiai să povestești numai cu mine nu. De ce? Mă urăști chiar atât de mult?
-Uite de asta n-aveam chef. Ce vrei de la mine?
-Am tăcut de tot, Steph. Să știi că nu mai vreau nimic de la tine! Ti-am spus...
-Ba da.
-Ba nu. Nu vreau nimic! Vreau să fii sigur. De fapt, eu am venit să ascult muzica asta care-mi place.
-Dacă vorbești așa mă cam descurajezi cu împăcarea. Eu vreau să rămânem prieteni. De ce ești asa de supărată?
-Mă gândeam la moarte. Pot să vorbesc despre ea și să râd, să mă costumez eu în baba aia cu o coasă mare de tot în spinare, dar nu suport să vorbesc despre ea când mă gândesc la cineva drag. Atunci bat în lemn, Doamne ferește! Mi se ridică părul pe mâini si mi se face pielea de gaina...
-Ce vrei să spui?
-Așa...
-Ce miros cunoscut! Simți?
-Da, un parfum vechi. Parcă așa miroase Amy.
-Ai dreptate.
-Mie nu mi-e frică de ea. Poate să vină după mine, că o primesc cu brațele deschise. Dar nu vreau să vină după alții. Nu suport. Mă doare...
-Cum poți să vorbești așa? Hai mai bine batem palma. Vrei?
-Nu știu.
-Pitico, eu nu vreau să mai văd ochii ăștia triști. Altă dată erai toată un zâmbet când mă jucam cu tine. Mai aveai tu supărările tale, dar nu ca acum.
-Ce să fac? Eu nu știu să-i detristez. Poate tu.
-Văd că nici eu. Chiar așa părere proastă ai despre mine? Atunci știi ce? Hai să ne facem că nu ne cunoaștem.
-Ai putea?
-Adică nu eu, tu. Tu să te faci că nu exist, că sunt mort pentru tine.
-Crezi că așa fac prietenii între ei? Se jignesc și nici măcar nu-și cer iertare? Într-un fel, ai murit...
-Eu nu mă simt vinovat. Dar suntem prieteni? Accepți? Ce-ai zis? Am murit?...
-Lasă-mă puțin să ascult partea asta și-ți spun.
-Ce frumos sună aici! Parcă e puțin emoționant să-i vezi și pe oamenii care cântă o melodie cunoscută, aici lângă tine. Să vezi cum crește muzica din ei și umple sala cu un fel de bucurie. Aici simt ca nu pot sa fiu rau. Dar cred că din cauza lui bunicu\', am crescut cu muzica asta și știu că mai era o simfonie din asta pe care eu te gâdilam când erai pitică. Ții minte: ta-ta-ta-taaaam, ta-ta-ta-taaaam. De ce vrei să-ți arunci jurnalul?
-Te-am văzut, Steph!
-Ce?
-Te-am văzut. Eram sus pe zid și priveam casele cu luminile care se aprindeau. N-am dormit toată noaptea. Era cam 11 jumate. Bunicii s-au culcat mai devreme și eu am ieșit pe creangă în curte pentru că pur și simplu nu aveam somn. În seara aceea ne certasem, stii tu...
-Și?...
-Te așteptam. Plângeam Steph, că așa-s eu plângăcioasă. Când s-au stins luminile în mansarda gemenilor tu ai apărut de pe străduță, ai sărit gardul și-ai intrat direct în șură fără să aprinzi lumina. Ai ieșit cu toporul lui bunicu\', l-ai lăsat lângă pubelă, ai pus o aripă de-a mea pe capră și...
-Nu se poate!
-Ba da. Te-am văzut, Steph, cu ochii mei. Eram pe zid.
-Nu plânge, te rog...
-Apoi ai zdrbit cu toporul și aripa dreaptă, care nu era încă gata...
-Adele...
-Ai pus vina pe furtuna care a rupt o parte din plop în noaptea aia, dar eu am știut că ești tu. Te-am vazut!
-Ai stat pe ploaia aia și pe tunetele alea singură, sus pe zid?
-Te aștetam, Steph...
-Erau de jucărie, Adele... n-aveai ce să faci cu ele...
-Aveam!
-Nu.
-Erau aripile mele! Un an de zile am lucrat la ele pe furiș. Erau pentru tine. Credeam că îți plac și ție. Adică pentru mine și... ce mai contează?
-Nu înțelegi că m-ai stârnit și că nu voiam să vorbesc cu tine. M-ai enervat în seara aia și nu mai suportam discuțiile alea. Puteam fi și mai rău… Eu, oricum am să inventez un aparat de zbor, după ce termin submarinul. Dar ce tot ai cu zborul ăsta?
-Acum un an când ne-a vizitat unchiu’ Joe, am aflat ceva. Bunicul credea că dorm, dar eu am stat ascunsă sub scară și-am auzit tot-tot-tot.
-Ce?
-Vor să te trimită departe și să rămâi pentru totdeauna acolo. Adică unchiul Joe s-a oferit ca după ce termini liceul să te ducă la el și să te țină la facultate. Până la urmă au hotărât că poți pleca acum, peste câteva luni, când se liniștesc apele și la ei. Acum înțelegi?
-Nu.
-Am desfăcut pânza de zeci de ori și scheletul l-am schimbat, la început era din lemn...
-Da’ ce-ai vrut să faci cu ele, piticotule mic?
-Erau pentru tine!
-Adică?
-Nu-ntelegi? Să zbor până la tine! Când ești departe și mi se face dor...
-Am crezut că vrei să te joci cu ele...
-Eu nu mă joc, Steph. Cand vorbesc despre zbor, nu ma joc niciodata! Aș fi așteptat o zi de primăvară târzie sau de vară, m-aș fi urcat pe zid cu ele și...
-Este o legendă cu aripi. De acolo ți-a venit ideea?
-Nu. Știi că eu am zburat de câteva ori când eram mică!
-Așa zici tu...
-Așa a fost! Da. Tin minte când ne-a citit bunica \"Legendele Olimpului\". Tu ai fi putut sa fii Dedal și eu Icarus.
-Cum vrei tu. Dar să știi că nu vreau să cazi din cer.
-Am căzut deja.
-Vrei să-ți spun Ariadna?
-Vreau să-mi spui Adele.
-Adele va fi. Rămânem prieteni?
-Putem să rămânem prieteni, dar mi-e frică să nu-mi mai distrugi și altceva. Cel mai mult din tot ce-am construit eu până acum, am iubit aripile alea. Erau pentru tine! Și nu numai eu. Să știi că toată lumea se minuna de ele, chiar dacă păreau de jucărie. Eu nu m-am jucat! Acuma nu mai am putere să mai construiesc ceva. Când încep, îmi vine în minte... știi tu...
-Vreau să rămânem prieteni. E atât de greu?
-Eu nu prea am prieteni adevărați-adevărați. Că aproape toți s-au prăbușit în mine. Știi cum e? Mie prima dată îmi umblă un prieten prin fața mea. Se tot fâțâie și dacă îmi place de el, dărâm gardul de sticlă și îl las să-mi intre în cap. Îmi tot umblă și umblă până când încep să mă gândesc că mie îmi place și mai mult de prietenul ăsta și el începe să crească acolo în cap. Apoi nu știu de ce prietenul ăsta îmi intră în piept. Și acolo începe să crească și să crească până iese din mine prin coșul pieptului. Și eu nu mă mai văd, că prietenul mă absoabe în el. Nu mai rămâne nimic din mine, decât prietenul ăla, mare, mare. Atat cât vrea el să crească în mine, că și eu îl ajut. Adica il ajut să crească.
-Eu cât eram de mare?
-Tu erai cât un munte. Cel mai mare munte din lume. Mie cele mai mari lucruri de pe pamant mi se par muntii. Chiar daca nu m-ai dus niciodata pe munti. Eu nu mai existam, erai numai tu, uriaș crescut din mine. Când ai luat toporul în mână ți-ai cioplit din tine! Până când tot muntele care erai tu, s-a prăbușit. Dar nu așa simplu. Ai luat și spațiul pe care îl aveai în piept pentru tine, asa că acum bate vântul pe acolo și vântul ăla mi se pare că te strigă uneori pe nume. Cred că numai mi se pare, că dacă l-ai fi auzit, poate că ai fi venit mai repede. Sau poate că nu, acum îmi dau seama, de fapt nici nu știu de ce te străduiești să mai vorbești cu mine? La asta mă gândeam când vorbeam despre moarte! Că ai murit în mine. Ce te simți acum?
-Mă simt un cal.
-Asta și ești, un cal sălbatic și eu sunt un câine amărât de pe drum cu urme de noroi și de copite pe spate. O să-ți dau mâna dar nu pot să...
-Amy, ne-ai speriat! Ce cauți aici?
-Die Gedan-ken siiiind frei, wer kann sie erraten, / sie fliegen voooor-bei, wie
nächt-liii-cheee... Heute! Heute! Kinder Adele, kinder Steph sind kindeeeer...
-Amy, uite acolo un loc pentru tine! Ce umbreluță frumoasă ai! Arată-i Steph, unde poate să stea.
-Poate ar fi bine să mergeți acasă, Amy. Pe aici se iese. La revedere!
-Când apare Amy ție îți trec lacrimile.
-E nostimă Steph, recunoaște!
-Ea cât îi de mare în tine?
-Ea îi micuță. Mi se plimbă, colorată prin cap. Mă face să râd.
-Eu nu tefac să râzi?
-Tu mă arunci, mă urăști, mă lovești și ți se pare normal să te comporți așa cu mine! Da, ma faci si sa rad. M-ai facut. Acuma ma faci numai sa plang. M-aș fi așteptat de la oricine să fie rău cu mine, dar de la tine, nu! Niciodată! Oare ce ți-am greșit și de ce ești atât de încăpățânat și rău cu mine? De câte ori ți-am greșit, ți-am cerut iertare. Si mi-a părut rău când te-am văzut supărat. Nici nu se putea altfel, erai mare cât un munte pentru mine.
-Poate că nu merit să-ți fiu prieten. Și totuși...
-O să-mi fie frică mereu.
-Atunci uită-mă!
-Stai, nu arunca hârtia aia! Dă—mi-o puțin! O să-ți stric avionul de hârtie, pe care l-ai facut, dar vreau să văd ce scrie despre simfonia asta. Poftim, imi citești, te rog!
-“Beethoven, Ludwig van (1770-1827), cel mai de seamă reprezetant al simfonismului în muzica universală, născut la Bonn. B. a creat opere în care marile conflicte tragice ale timpului său capătă o rezolvare optimistă.” Așa, stai să vedem: “...a sris muzică simfonică... a scris 9 simfonii dintre care a treia “Eroica” marchează...”
-Vezi ce zice de a IX-a!
-Stai așa. Fii atentă la baba roșcovană! Se scarpină ca o maimuță purecoasă. Dacă se uită la mine îi scot limba. Agitatoare fandosită... vrajitoarea...
-Așa-i! Auzi?
-Da. Aici simfonia răsună până la cer. Așa-i? Uite că dirijează și cu fundul. Hai sa ascultam putin... Mulțumesc, Adele!

...

-Parca nici nu mai pot spune nimic, atat de multe mi-a spus muzica asta... Ai grija sa nu cazi, e un prag acolo. Pacat ca n-a ascultat-o si bunicu\'. Ce mult i-ar fi placut...
-Steph!
-Da.
-Pot sa te intreb ceva.
-Sigur pitico.
-Pentru ce mi-ai mulțumit cand eram acolo sus?
-Pentru că ți-am fost prieten, petru că m-ai lăsat să-ți fiu frățior... Si pentru că acolo undeva sus într-o sală în care sunetele alea perfecte ale orchestrei m-au umplut de bucurie. De oda bucuriei. Stii ca daca as fi fost singur acolo, n-ar fi fost atat de frumoasa pentru mine. Am fost impreuna. Am simtit ca sunt cu tine, pitica mea.
-Si eu...
-Nu plange, te rog. Acolo s-a mai întâmplat ceva. Acolo, între lacrimile tale si mâinile mele s-a strecurat o minune. Mă lași să-i spun așa de acum înainte?
-Da. Poți să-i spui pe nume. Nu mă mai rușinez.
-Atenție, reiau, pitico. Acolo între mâinile mele... să vedem ce zice aici în program: “În finalul simfoniei a noua răsună oda bucuriei, chemare impresionantă la înfrățire și egalitate între oameni”. Pitico, ceva, nu stiu ce, a răsunat tare de tot, peste munți, dealuri, mări și oceane. De aceea ziceam eu cuvantul ala. Și se numește: mâ-nu-...
- ...-ța mea?
-Mânuța ta! Mulțumesc pitico! Prieteni?
-Dacă nu mă mai arunci...
-Nu te mai arunc!
-Dacă nu mă mai jignești...
-Nu te mai jignesc!
-Atunci, prieteni!
-Îi punem piedică la babă?
-Punem!
-Afurisiților! Știam eu că tu ești domnișoară, te spun la bunicu-tău să te consemneze. Și obraznicia asta de băiat. Nu sunteți buni împreună!
-Ba suntem. Tu să n-ai treabă cu Steph! Auzi crizată sclifosită...
-Nerușinaților!
-S-o lai în pace pe Adele, auzi? Că ți-l bat pe blegu’ ăla de Raser și-ți fur toate florile din curte. Chiar Adele? Vrei niște trandafiri roz sau niște roșii din alea mari, de sera, portocalii?
-Daaa! Ii ducem și la bunica?
-Ducem, că are baba asta destui. Uite, caruta a doua e plina cu fân. Ține-te bine! Sărim?
-Sărim! Stai să treacă întâi calul. Așa...
-Acuma! Uai, ce tremuri pitico. Ți-e frică?
-Un picuț. Știi tu că mi-e frică de cai... de copite... Ce scutură căruța asta! Mergi în munți?
-Da. Vii cu mine?
-Nu, Steph. Vin până la răscruce. Nu vreau săăăă...
-Era păcat, nu? Încă nu ți-ai detristat de tot ochii...
-Tu să mă cauți, Steph! Eu nu vreau să...
-Bine pitico, nu te mai necăji! Vezi că bunica face plăcinte cu dulceață de caise... să-mi lași și mie!
-Ți le dau pe toate, Steph. Sar! Stai să mă descalț. Uite, acolo pe iarbă.
-Să lași ușa deschisă. Sau fereastra...
-Să nu vii noaptea târziu de tot...
-Ți-ai uitat bluzițaaa...
-Binoclul tău...
-Uite-o pe Ella. Heeei, eu și Adele suntem pri... Spune-i tu, că nu mai pot să strig!
-Prieeeeeeeeteeeeeeeeni!... prieteni! Ah, mi-ai împletit o steluță în păr. Nici n-am simțit. Du-te Steph, du-te cu mânuța mea... Poate că ai pus un pumnuleț de munte înapoi. Cât de rău poți să fii câteodată... În noaptea asta va fi cer senin, fără ploaie. O să pun un semn de carte la pagina aia și o să-mi las jurnalul împrăștiat, să-l găsești. Eeellaaaaaaa! Eeellaaaaaa, haaaaai repede să-ți spuuuuun, Ellaaaaa! Prieeeteeeeni, Ellaaa! Prieeeteni!...

Am citit făcând câteva notițe, așa că am să-ți spun ce observații am avut la lectură, chiar dacă finalul mă tentează să renunț la critică, de dragul unei lecturi ce consider că a meritat a fi parcursă! Așadar, o să-ți spun mai întâi că mi-a plăcut ca ansamblu, că am găsit pe alocuri, mici similitudini cu proza lui Eliade, scrierea ta având pretenția de a trata cu o asumată simplitate a pasajelor descriptive subiectul unei călătorii mai mult sau mai puțin fictive și pe de altă parte având corespondent în aplicarea mesajului coelhian al călătoriei întru căutarea în departe a aproapelui (nu știu dacă este scris cu intenție acest pasaj al autoreflecției, cu privire la dimensiunile profunzimii cunoașterii aproape/departe). Subiectul destul de simplu pe care l-ai abordat mă cam face să cred că nu ai dorit neapărat să redai efectul călătoriei în jurul sinelui și al întoarcerii - aidoma experienței șamanice - la tine, îmbogățit cu elemente noi ale cunoașterii, drum inițiatic, cu finalul în care tu, naratorul, treci într-o altă dimensiune a experienței și a cunoașterii, la un alt moment al vieții tale, la o altă etapă, un drum care trebuie musai să te fi modificat (dpdv structural) sau care să-ți ofere perspective diferite ale abordării și ale stabilirii priorităților sau a valorilor, în viață. Nu. Nu cred că ai ajuns aici și nu cred că ai folosit neapărat această rețetă simbolică. Probabil că așa ți-a ieșit și deși acesta pare a fi un clișeu, n-aș putea spune că dă rău în textul tău. Poți să mă contrazici dacă greșesc. (Clișeu sau nu, într-un exces de sinceritate pot să-ți spun că deși ar mai fi ceva de lucru pe text, m-aș bucura pentru tine să știu că ai fi putut ajunge în acest punct al unei profunde conștientizări de sine în raport cu existența și devenirea deși ar părea că totuși, nu). Asta numai tu știi. Dar, fantastic de loial îți reflectă textele în proză felul de a fi, gândurile, țelurile, visele, obsesiile. Uimitoare este sinceritatea speranțelor tale și uimitor de tânără vârstă lăuntrică posezi, scriindu-te. Ai putea, chiar, să te simți în pielea goală scriindu-te tu pe tine, astfel!

Ceea ce m-ar face să mă opresc de la critica pe amănunt ar fi întoarcerea din condei sau redimensionarea spirituală sau sufletească a călătoriei de câteva zile în secundele petrecute printre cuvintele primelor fraze - scrise în italic. Mai precis, o călătorie, cum spuneam de tip șamanic, inițiatică, cu o redimensionare a celor câteva zile în câteva secunde - preț de un singur gând, ce are sonoritatea refrenului \"just in case\". E frumos ce ai încercat tu, am curiozitatea să aflu cum ai gândit acest aspect narativ al \"fetei morgana\", care este dar nu este, apare și nu apare, moment ce nu e unul de-a dreptul original, dar plăcut, trebuie să recunosc că este! Și acum, pentru că am notat câte ceva, vin și sugestiile:

- Guffi, eu știu că este mașina ta și de ce, dar cititorul nu cred că se prinde de asta. Ar fi bine să rezolvi acel pasaj.

- frazarea ta este deși cu un limbaj simplu și coerent, în cele mai multe zone, mult prea stufoasă. trebuie să mai pui punct și să mai rupi frazele, în multe părți, ai să le găsești tu.

- felul în care te referi la personajul feminin, în primă fază merge să-i spui \"tipa\", ulterior, după ce ai urcat-o în mașină și chiar ați devenit parteneri de drum și chiar mai mult decât atât, nu mai merge să-i spui așa, ci trebuie să existe o apropiere în exprimarea pe care o folosești vis-a-vis de referirea la \"ea\"

- \"n-am cum le voi înveselesc\" - e, precis o greșeală care ți-a scăpat, te rog să o corectezi.

- atenție la limbajul de lemn și tautologii sau pleonasme \"prin lumina difuză a lunii\", \"luna luminoasă\".

- textul se pretează la metafore, la fragmente poetice, descriptive atunci când vine momentul nopții magice a orașului de argint - aici simțeam nevoia de mai multă forță narativă, mai mult nerv, emoție, autenticism, realism împletit cu pânza de ceață a fantasticului unui romantic înnoptat pe lac. trebuie mai multă forță, aici, fiincă altfel e un moment expediat

- pentru trecerea din real în fantastic ai, de asemenea, nevoie de ceva mai multă personalitate auctorială. adică, așa simt, nu e o regulă asta, e doar o părere. tu trebuie nu să povestești o poveste, ci să spui povestea ta! doar în felul acesta vei reuși să convingi. adică, să treci de la voalarea povestirii unei situații la diateza activă, la prezent, emoție, implicare, chiar dacă, toate astea vor fi trecute prin filtrul romantismului și al farmecului acelei călătorii. trebuie să fii credibil, respectiv, să faci salturi și alternanțe de registre emotive, respectiv descriptive sau dialogate. textul tău are nevoie de înca puțin nerv, el are finețe, însă, parcă e prea multă pentru a fi și veridică.

- pasajul descriptiv cu zidurile albe în care adaugi descrierea sentimentelor iubirii este ratat din punct de vedere narativ, prin lipsa totală de orice tehnică a sugestiei sau inserții de tip epic ori narativ. cuvântul \"iubire\"-\"iubesc\" apare în aproximativ 15-20 de rânduri de 8 ori. nu numai ca e prea mult dar e flasc, trantit aiurea in context, fără sugestii de tehnică narativă, simplist și sună fals. adică, persoana este \"altcineva\", brusc, dar cine? adică, înțeleg că ai descoperit pe altcineva, dar pe cine? nu spui, sunt sincope la nivel de coerență și conexiuni. rezolvă, te rog, acel pasaj!

- sugestia simplității lui \"atât\" este mult prea des folosită. trebuie să renunți la câteva dintre ele

- e bine să alternezi puțin tonurile povestirii. alert și lent, în funcție de viteza petrecerilor peisajelor prin fața celor doi călători și momentul descoperirii romanticului și misteriosului loc de lângă lac. trebuie să alternezi puțin planurile. de asemenea, atenție la detalii. sunt lucruri pe care le expediezi, cum ar fi anumite treceri și altele asupra cărora insiști, dar fără a folosi vreo tehnică narativă - cel al declarațiilor de iubire.

În rest, Sorin, numai de bine. Textul merită a fi încă puțin lucrat. Te descoperă pe tine și te scrie el, cu tot ce simți și îți dorești. Mi-a făcut plăcere să-l parcurg, în mod special mi-a plăcut reflecția finalului, deși dificil ar fi putut fi să observi și să înțelegi curcubeul din ochii unei fete: \"Morgana\"! Dar trebuie să fi descoperit ceva, acel ceva mi-ar fi plăcut să fi fost într-un fel sugerat pe undeva prin final. De asemenea, locul de la care a început totul și la care, în final ajungi, într-o roată a preț de câteva secunde, ar trebui să aibă și el o semnificație revelată puțin cititorului. Adică, ar cam trebui să știm și noi cititorii, cam care-i faza cu benzinăria și jucăriile. E destul de clar că aceea e o trimitere, dar hai că merităm și noi, cititorii, să știm, \"la ce\" sau \"unde\".

În speranța că ți-au ajutat sfaturile sau părerea și că vei îmbunătăți textul, eu te felicit pentru părțile reușite ale lui, subiectul, finalul, ideea condensului călătoriei, fantasticul, frazarea domoală și fină și misterul lui! Sper să te mai citesc în proză, fiindcă, cu mici ajustări, îți vine! Felicitări!

Ma bucura faptul ca am reusit sa-ti fiu de folos si pentru ca apreciezi acest lucru!
In urma unor gesturi asemanatoare, adeseori mi s-a intors spatele, mi s-a intamplat sa fiu abandonat, aruncat de carte altii. Dar nu e nici o problema, sunt deja imun la asemenea gesturi, stiind clar ca EXCLUSIV acei oameni au pierdut! :)

Cele bune si succes la scris si reprezentat!

As vrea sa-ti las cateva cuvinte, daca-mi permiti, in parte
observatii, in parte sugestii.

Mai intai, cred ca punctul forte al textului e subiectul! Dar, vad cateva ezitari ale compozitiei. Am sa iau observatiile pe rand, asa cum apar, pe parcursul lecturii. Din capul locului, nu as fi inceput naratiunea cu dialog, ci cu o scurta descriere a personajelor din masina, pentru a usura vizualizarea, cel putin scenica, a actantilor primei parti, apoi as fi introdus un dialog, pentru ca ai narator in capatul de replica, deci exista o privire din afara, asupra subiectului. Eventual, sa oferi, mici sugestii pentru particularizarea personajelor, daca nu de fizionomie, macar de atitudine, imbracaminte, gestica, gand individualizat al actantilor.
Daca ai narator (intentia scriiturii este de a se reprezenta
ca fiind proza scurta si nu scenariu, unde replicile pot
fi interpretate si reinterpretate de actori, in functie de
context, indicatii scenice regizorale si didascalii), asadar, daca ai narator, e bine sa accentuezi cu cate o indicatie de atitudine, replicile care pot fi polisemantice, ca ton, respectiv sens. ex. Repetitia preluata de un alt personaj, poate fi spusa pe un ton simplu, mimetic, dar poate fi si spusa pe unul de genul \"ei, daca spui tu asta, asa o fi, hai sa o facem\", mai concret, ma refer la: \"- Atunci hai sa vizitam castelul! Sau sa ne convingem daca exista sau nu, castel locuit de castelana bruneta si frumoasa, daca sunt dusuri
cu apa aurie si prosoape galbene.\" Cred ca e o replica, ce necesita interventia naratorului, pentru clarificare, dar si pentru a accentua putin trasaturile de atitudine ale personajului care o repeta (Doru).

Apoi. Mi-ar fi placut, tehnic vorbind, ca inceputul povestirii sa porneasca de la realitatea cruda si cat mai pronuntat descrisa, ca apoi trecerea spre fictiune si eventual mit, sa fie gradata atat de usor, incat sa aduca firescul dupa ea si implicit, posibilul. As fi vrut sa aflu mai de la inceput de parerea lui Doru, cea adevarata,
pentru ca atitudinea pare a fi una ezitanta si nu ferma, caci, spre deosebire de Mihai, care stie ce vrea, Doru, e lasat putin in suspensie, ca personaj, e foarte putin creionat. Ceea ce faci tu, si simt ca asta este, pentru ca scriu si eu genuri diferite de texte in proza, ar fi ca \"vezi\" scenic toata actiunea (si asta nu e rau, e foarte bine), poate doresti ca textele, cum ar fi acesta, sa devina din forma prozei scurte, scenarii de teatru sau film, dar si atunci, gandite scenic, secventele trebuie
sa aiba expresia lor, sa fie ceva-ul acela care da expresie si puse cap la cap, (sacenele deosebite si de sine statatoare) sa induca, totusi, continuitatea unui fir rosu, bine condus. Fir narativ ai, doar expresia e putin saraca,
daca doresti ca acest text sa fie o povestire in proza. Daca il doresti a fi scenariu, atunci toate indicatiile pot deveni dialoguri sau simple didascalii, insa trebuie sa accentuezi mai bine atitudinea fiecaruia dintre personaje,
dupa mine. Alunecarea in fantastic isi are miraculosul sau. Acesta trebuie evidentiat, cand citesc, astept sa spun \"wow!\" la un asemenea subiect plin de \"mistere\". Trebuie apoi sa disting naratorul, ca expresie scrisa, de
personajul principal. Cele doua tipuri de expunere a discursului, nu trebuie sa semene, ci sa se distinga, prin poyitie, atitudine, personalitate, temerament, etc.
Sugestia mea este de a alterna putin frazarea.
Momentul monologului lui Mihai pare putin fals. Si asta pentru ca, atarnat acolo, cocotat (din cate am inteles din ceea ce scrie anterior), vorbeste unei umbre si ii declara prea multe dintr-o data. In mod normal scena s-ar succeda mai intai cu uimirea, apoi cu o seama de cuvinte spuse haotic si cu celelalte gandite sau rostite fara cursivitate,
asa se intampla in momentul unei emotii puternice, care poate duce, cum doresti, la logoree, depinde de fire, insa, nu cred ca acele cuvinte rostite atunci pot fi spuse pe un ton normal. (vezi in piese de teatru, atunci cand el isi ia inima in dinti si ii turuie vrute si nevrute, ca si cum ar fi invatat lectia pe din afara, apoi se opreste si respira - stare care starneste umorul, sau turuiala de cuvinte balbaite, ezitante, in fata intalnirii fiintei care ii starneste emotii, sau, dimpotriva, regizorii pot opta petnru schimbarea totata de atitudine a unui personaj, de pilda ezitant, balbait, impotmolit, care in fata emotiei, in loc sa se balbaie si mai tare, isi ia un ton serios si spune totul, cu o cursivitate actoriceasca, demna de invidiat - toate aceste trei stari despre care vorbesc, isi au umorul lor si sunt picante in contextul unei astfel de intalniri. Insa, daca doresti ca totul sa se petreaca, la modul cat se poate de firesc, fara umor si autoironii, atunci, discursul sau cele cateva cuvinte si nu fraze, adresate ei, vor fi scurte, sacadate, pline de emotia momentului, mai putin firesti decat discursul pe care il propui si care, in forma aceasta, pare putin fals). (Iarta-mi insistenta cu paralela pe care o tot fac cu teatrul sau filmul, insa, textul tau simt ca nu se poate decide inspre ce doreste a se concretiza: proza scurta sau scenariu de teatru sau mai degraba, de film.)

Cuvintele ulterioare mesajului concret ar putea fi \"gandite\" si nerostite, pentru ca e putin nefiresc sa spuna atat de multe, la o prima zarire a personajului feminin, care, nici nu e sigur ca sta sa asculte atat de multe.E o atitudine pe care in clipa in care o \"joci\"
de ex. gasesti exact cuvintele potrivite, pentru a-i exprima emotia personajului.

Inainte de acest pasaj,\"- Cu cine vorbesti?
- Tu? Parca nu vroiai sa vizitezi castelul.
- Nici nu-l vizitez, Mihai. Am alte gânduri.
- Stiai de castel, nu?
- Stiam.
- Atunci de ce m-ai contrazis?
- Ti-am spus, am si eu gândurile mele. \"

e neaparata nevoie de interventia naratorului si chiar
in pasajul anterior lui, in care sa se explice clar, cum, o voce, adica vocea lui Doru apare de unde, din ce parte, cum? Multe intrebari pe care din cateva miscari de narator, le poti rezolva. Si aceste explicatii se cer si in alte locurii, e ceea ce aduc ca sugestie de completare, in primul rand, la text. In continuare imi place cum curge, chiar si discutia si descrierea batranei doamne e reusita.
Fragmentul de dupa cele trei stelute incepe din nou cu dialog sec. Nu stiu daca e solutia cea buna intr-un text de proza ca al tau. Sau daca vrei dialog, insereaza imediat
partea narativa. Fragmentul cursiv si mai putin \"fragmentat\", unde are loc dialogul si emotia poate fi surprinsa mai usor, e practic, pasajul cel mai bun, prin firescul sau.
Proza ta de aici are prea multe fragmente, pe care incer eu sa-ti sugerez a le uni intr-un mod mai cursiv. Segmentarea merge in cazul scenariilor, aici, la povestire
e mai greu de urmarit subiectul si practic de a-ti izbuti scenele, din punct de vedere al unei imagini de ansamblu. Fiecare moment trebuie sa aiba un inceput si un sfarsit al lui, iar insertia dialogului sa intre in acord cu textul precedat sau urmat, intr-un mod cat se poate de firesc in situatie.

Foloseste-te si de putin umor! Insereaza-l undeva, fie la un personaj, fie la narator.

Cred ca subiectul poate salva textul, conditia este sa-l lucrezi la momentele sincopate dintre dialoguri si partile narative. Are parti bune, care curg firesc, are parti in
care te gandesti a cui e vocea care vorbeste, ori asta nu trebuie sa se intample, curgerea prozei trebuie sa fie atat de fireasca, incat sa nu simti nici o piedica. Ai pasaje
frumoase, metaforice, dar scurte. Trebuie sa hotarasti cui apartin ele. Naratorului detasat sau unuia dintre personaje. Daca ele vor apartine naratorului, atunci, fa-l
sa-si simta vocea, in text, mai autoritar si mai distinct de celelalte personaje. Desi nu prea folosesc in mod frecvent, insa apelez la aceasta, cand scriu texte de o constructie complicata, nu ezit sa-mi fisez sau schitez povestirea pe foi separate (spatio/temporal, macar). Adica, atunci cand actiunea va aparea intercalata cu analepse si prolepse sau cand apar personaje complicate, cand apelez
la diferite strategii narative, complexe, fac asta, adica imi fac un plan cu perspective al derularii firului sau chiar note asupra temperamentului si structurii interioare sau exterioare a personajelor. Iti sugerez si tie asta. Pe mine ma ajuta de fiecare data cand procedez astfel.

In concluzie, te vreau mai implicat, mai mult curaj in postura de narator, se cere asta!
Personajele auxiliare, cele pe care vrei sa le implici, sa fie, in masura importantei lor, creionate. Dialogurile, in cazul povestirii, sa nu fie atat de abrupte sau daca da, atunci sa fie puternic personalizate prin vocile diferite ale personajelor. Atentie la stil, compune mai mult intre treceri, intru acuratete si firesc.
Ai pasaje bune, care sustin textul si merita a-l face pe acesta cat mai expresiv si percutant, cu putinta. Subiectul e bine ales, poti broda si inca mai poti face de-a
dreptul arabescuri, pe el! Asa ca merita a fi lucrat inca putin!

Mi-a placut atmosfera si atitudinea de sine a naratorului. (asta e un compliment, foarte rar imi place macar ceva, cat de mic, la narator!)
Felicitari pentru subiect si abia astept sa o citesc in forma ei, cea mai buna!

Ah, privind si comentariile, vreau sa-ti spun sa nu te feresti niciodata sa scrii ceea ce simti!
Personajul tau, celalalt, nu e rau, asa e el, asa il percepe femeia, asa se dezvaluie, din perspectiva ei.
Scrie asa cum simti, nu cum ti se reproseaza ca doresti sa \"prelucrezi\" un personaj! Am spus-o mereu si o repet de cate ori am ocazia, prima conditie a artisului este sinceritatea, faptul ca tu ca autor, crezi in ceea ce scrii/creezi! Fara sinceritate, e destul de dificil sa faci arta. Mai sunt unii care \"triseaza\", se indeparteaza de adevar, dar cititorul, cel care te patrunde cu mintea si inima, te taxeaza de fiecare data, la cea mai mica \"fortare\" de a altera adevarul sau mai bine zis de a fi nesincer vis-a-vis de textele tale/creatiile tale (e valabil in orice tip de arta).
De aceea spun, cel mai bine scrii, cand stii despre ce scrii. Atunci esti credibil, atunci esti \"viu\", sau creezi personaje vii in textele tale. Abia atunci ai valoare si poti dainui, in timp.

Mult succes, Veronica!

Veronica, mi-a facut mare placere sa te citesc, desigur nu am apucat sa trec prin toate textele, au ramas doar cateva necitite, insa si aici, ca si in alte povestiri mi s-a intamplat sa gasesc, ca in alte randuri, o tema sau un motiv pe care si eu l-am folosit in textele mele.
E Franta, Parisul, drumul spre casa, marcat de acele borne si de gandurile ei, imaginea lui, intiparita in sufletul si gandurile ei, pe parcursul intoarcerii acasa. E ca o intoarcere la sine, ca un drum aproape ireversibil spre inapoi, in sine. Mi-a placut, chiar si fara a avea dialoguri, tehnica povestirii din perspectiva narator III, iti e una bine insusita si te felicit, practic nu te simt aici ca si prezenta in text - tu, narator - aproape deloc si asta e un lucru bun.
(Iata ca, in paranteza fiind spus, si eu am un text cu o calatorie in Franta, cu drumul personajului incoace, dar tehnica scriiturii e alta, la mine, protagonistul fiind un barbat, inca nu am adus aici povestirea, probabil ca o voi aduce. Imi face placere sa gasesc aceeasi tema, tratata diferit, trecuta prin filtrul personalitatii si lumea creata de prozatori diferiti, o spun cu toata sinceritatea.)
Raman la aceeasi impresie, scrii cu foarte mult senzitiv, cu introspectie a personajelor, in special cele feminine si asta e si normal, privita de narator de din afara fabulei, cu multe imagini, cu mult senzitiv. Chiar prinde la lectura, cel mai bine mi-a cazut tehnica inserarii acestor borne kilometrice, simbolizand distante fizice, chiar temporale si senzoriale.
Felul in care incepe proza, o atesta ca fiind fragment. Daca nu e, atunci raportarea temporala la \"ieri\", mi se pare ca nu face altceva decat sa dea, din prima propozitie, un aer fragmentar, daca ai fi folosit un sinonim de genul \"in urma cu o zi\", as fi inteles ca poate fi vorba de o povestire de sine statatoare, fara referinta la un posibil \"ieri\", ca fiind un alt subiect de povestire. Si cu ocazia asta, iata ca meditetez din nou la greutatea unui singur cuvant, intr-o povestire.
Inchei prin a-ti spune ca imi place ceea ce am gasit la tine, la textele tale, citand observatia de narator feminin a un graitor adevar, dat de undeva de sus, si consumat atat de nedtept, undeva jos, intre noi, prin insasi noastra natura umana:

\"Ea îmbătrânea, el era tot mai proaspăt, un zeu bronzat, cu buze de piatră.\"

Daca ar fi sa putemn alege, in care dintre cei doi ne-am intrupa? - retoric, desigur si totusi, atat de NEDREPT!

Categoric imaginea ochiului care privea din piept, e una remarcabila si tot ceea ce face sa creasca poemul. Ca realizare, as insista la cauzalitatea verbelor, (lipseste de acolo referinta).
Ceea ce mai lipseste - intre ultimele versuri, incepand cu reluarea primului, o anume raportare la \"tu\" si citatul dat de adresant (nu e suficient de clar, in context).
Altfel, mi-a placut si raman cu imaginea ochiului din piept, urmarindu-ma. Evocativa imagine!

Mai intai, da-mi voie sa-ti ofer cateva sfaturi sau sugestii, cum doresti, ia-le ca de la cineva care scrie de multa vreme sau ca de la cineva mai vechi pe site, sa zicem asa, ca sa nu interpreteze nimeni ca ma dau rotund si apoi iti raspund la parerea ta din subsolul textului meu.
Trec peste rugamintea de a-ti revizui putin textul, are cateva greseli de typo si multe initiale lipsa, dupa punct. Ca sa nu gresesti cand postezi, reciteste textul - e valabil si pentru comentarii.

Ceea ce incerci tu este o prezentare a lupului, in special a celui alb, facuta detasat (asa se doreste a fi), insa amprenta gandului tau e tusata prea gros aici. Adica, daca doresti sa folosesti in text procedeul \"detasare\", trebuie si sa ai un narator la pers. III-a neutru, sa faci cititorul sa il simta doar pe lup, nu si pe tine, nu si durerea sau sentimentele pe care le nutresti, empatia certa fata de prada. In \"detasare\" nu trebuie sa te simt pe tine ca voce, ci o relatare, rece, ca o stire, in momentul in care implici si parerea ta despre ce si cum face lupul, termeni de comparatie, ai pierdut detasarea, asadar trebuie sa decizi, zic, spre care stil doresti sa mergi. Ori te implici si folosesti cateva tuse personale, care iti salveaza textul, practic poti face orice in proza, cu conditia sa stii cum sa o faci, ori ramai la expunerea detasata, de tip relatare, eseu, stire, chiar. Depinde de efectul pe care il doresti.
Pentru a pune unui text in proza calificativul de \"proza\", chiar scurta, trebuie sa incerci sa inchegi subiectul pe care il abordezi, cu inceput si sfarsit, clare, cu substanta.
Inceputul tau e bun doar in primele doua propozitii. A treia care e o fraza, (evident, mai lunga) se distanteaza semantic de primele doua, pentru ca incepi sa spui ca aceste animale sunt indiferente la \"varsarea sangelui nevinovat\" - asta se stie, nu aduci nimic nou cu formularea aceasta, tu doresti sa insisti asupra gestului, insa e in firea lui, a lupului si a pradatoarelor in general, sa se comporte astfel. (cu alte cuvinte, aici se simte ca vrei sa intorci cititorul pe anume cai, urmarite de tine, autorul) Sa zicem ca mai incolo ar merge, desi e aceeasi senzatie, ca urmaresti sa expui ceva, alegoric. Al treilea alineat confirma acest lucru, mai usor in primele doua fraze, in a treia, metaforizand in exces si nepotrivit contextului. Daca te referi la o fiinta din regnul animal, aceea e doar un animal, adica nu stie sa minta, alegoria e clara, din punctul meu de vedere, insa nepotrivita in context. Sigur ca poti sa faci o asemanare cu un comportament uman (iata, fabulele exceleaza la acest capitol) dar nu il poti face pe un biet lup din padure ipocrit sau mincinos pentru ca el, habar nu are sa se comporte astfel, in primul rand ca nu vorbeste, ca sa poata minti. Si apoi, crede-ma ca e mai nevinovat decat un om posedand aceste atribute, lupul ucide pentru a supravietui, omul poate fi ipocrit, rau sau chiar sa ucida pentru ca este pervers sau deviant sau are abateri grave de comportament, omul in aceasta ipostaza e infinit mai ticalos decat un lup care ucide pentru a supravietui. Inteleg indignarea, nici eu nu suport scenele insangerate de pe Discovery, dar stiu ca asa sunt ei facuti, e normal sa ucida, pentru a se hrani. Trist, dar adevarat.
In final, imi pare ca incurci putin itele, tocmai din acest punct de vedere, te referi la moarte psihica, cea data de lupul alb, e destul de ambiguu, ti-o spun ca cititor.
Sugestia mea este sa te hotarasti. Alegorie sau prezentare, relatare. Eu simt ca e alegorie. Dar atunci, mai ai de modificat. Sper ca mi-am explicat bine opinia la lectura.

In paranteza fiind spus, motivul lupului (de stepa sau nu) l-am intalnit (fara sa-l caut in mod deosebit) extrem de des, chiar si aici pe site. Poate merita sa dai o cautare, sa vezi, eu n-am cautat si nici urmarit, ca nu ma preocupa.

Uite, in paranteza fiind spus, lupii pe care i-am adorat au fost cei ai lui Kipling, familia adoptiva a lui Mowgly. Exista cazuri reale, de adoptie a copiilor in comunitatea lupilor!! mi se pare F. Boas, studiaza fenomenele izolate, cazurile copiilor institutionalizati si cei privati de societate, adoptiile in sanul haitei de lupi, deci, legenda, legenda, dar cu un iz puternic de adevar. Si la fel de valabile sunt si motivele redate de pusca ioan gabriel.

Despre parerea ta, ma bucur ca ti-au placut textele mele, ca te-a regasit in Adele, nu esti singura, la lectura s-a intamplat mai multor persoane, si ma mai bucura sa constat, ca ai considerat ca ai de invatat din felul in care se prezinta, se expune in texte (pentru ca merg foarte mult pe ideea de mesaj mutiplu) asa ca receptarea lui, a textului, ma bucura. Adele este un personaj deja notoriu, imi apartine, este copilul meu, imi asum paternitatea acestui personaj, singurul lucru pretios pe care il am, averea mea. In consecinta, nu voi permite niciodata, nimanui, sa-mi \"agreseze\" copilul, intr-un fel sau altul.
Mesajul Simonei era pentru mine, ai interpretat gresit, nu-i absolut nici o problema!

Iuliana,
majoritatea au fost scrise cu enorm de multe lacrimi (incredibil de multe) printre cuvinte si cateva doar, cu o fericire cum n-am putut sa cred ca exista pe lumea asta. Acum cred ca fericirea nici n-a existat in realitate, doar o perpetua minciuna si o (greu de suportat) tradare. De aceea imi vine mereu sa renunt la ele, sa le distrug. Fiecare parere a voastra ma ajuta sa nu o fac, va multumesc din suflet, candva (sper sa se intample asta cat de devreme posibil) va trece durerea si poate voi reusi sa le recitesc, bucurandu-ma de ele si redevenind omul care am fost inainte de a incepe sa le scriu/daruiesc.
Te respect pentru ca esti unul dintre cititorii mei, dintre cei care nu mi-au aruncat cuvintele la cos, in consecinta, considera ca iti este dedicat tie si tuturor celor care NU ma arunca!!!
De patetism nu te voi acuza niciodata si cred ca nimeni, (dintre cei care poseda suflet) nu o vor face, stiind ca aceste texte te-au atins intr-un fel sau altul, te-au purtat in lumea Adelei. In perioada asta, extrem de dificila mie, e bine venita parerea ta, iti multumesc ca mi-ai citit/placut \"copilul\", voi trece, negresit, pe la tine.
Cu emotii, autorul

Atunci, bun venit pe www.poezie.ro!

E bine ca mi-ai facut precizarea, trebuie sa-ti spun ca acest site e cam lipicios, adica odata intrat aici, te prinde si te drogheaza cu \"nu stiu ce-ul lui\", asa ca vei reveni, vei reveni, vei reveni.

Daca spui ca scrii proza, eu te astept aici cu textele pe care le ai, dar tin sa te aversizez, sunt cam sever, insa cu totul sincer in pareri (in special cand vine vorba de proza, pentru ca acest taram ma stapaneste pe mine si ma domina in perioada care tocmai se petrece sub ochii nostri). Mai in gluma, mai in serios, raspund si la partea cu stersul textelor, eu te sfatuiesc sa nu o faci. Adica, ti-o spune un om cu experienta intr-ale stersului si retrasului de pe site, chiar nu e indicat. Pentru ca pana la urma fiecare text face parte din noi, trecut sau prezent si mai ales, odata postat aici, interactioneaza si cu alti membri, chiar si cand nu ai pareri sub el. Asa ca, textul, desi creat de tine, nu mai ramane numai al tau, ci se impartaseste si celorlalti, care, unii se bucura, altii nu, in functie de fiecare cititor, cu orizontul lui. Inainte exista posibilitatea de a reposta textul, acum insa, nu. Daca l-ai sters, sters ramane, cu pareri, stelute, vizionari sau alte energii degajate la postare/lectura.
Despre cerutul parerilor, au fost multe dispute mai demult, am sa-ti las acum un link, ca divertisment, macar.

http://www.poezie.ro/index.php/article/16998/index.html

Daca totusi vrei sa stergi ceva, jos, sub cutia asta cu parerile, cand esti logata, iti apare cu rosu \"acest text iti apartine\" si un link, cu \"poti edita textul\", apesi acolo si poti modifica poezia, respectiv o poti sterge.

Inca o data, multumiri pentru lectura si la recitire!

Punct ochit, punct lovit, m-ai chemat, am venit!

E un dragut, acrostihul tau cu toamna, avand asa o abordare usor naiva, inocenta a unghiului din care isi priveste frunza, caderea. Nici nu e de cautat sensuri sau mesaje in continut, decat cel aratat de tine, spus de frunza, in cadere. Acrostihul tau e, as putea spune, unul de tip didactic, clasic, care oricand ar putea fi folosit ca mostra de compozitie a unei poezii de acest tip, iar legatura cu titlul e exact asa cum trebuie ea sa fie, reveraloare, potrivita in context. Toamna vs. frunza in cadere. Bun acrostih!

Despre haiku pot sa-ti spun ca dpdv al formei, este, dar nu gasesc legatura titlului cu versurile. Eu i-as fi spus \"Trezie\" sau \"Zori\". In al doilea vers apare acel \"si\", care parca ingreuneaza expunerea si curgerea imaginiilor, in miscare. Poate nu e cazul, insa daca mai ai nelamuriri despre haiku, exista si pe site mai multe detalii, cauta la Magul (sper ca-mi amintesc bine).

Acrostihul omului fara trecut m-a incantat de-a dreptul, prin cadenta versului, ritmul interior si expunere. E un echilibru al cadentei textului, pana la acel punct din final. Iar forma pe care ai ales-o (acrostih) ti-a indus o aranjare a ideii in vers, putin neasteptata, in cateva locuri. Pentru a elimina punctele insiruirii atributelor, as fi folosit un \"cu\" in finele versului 4. E genul de poezie care pune punct ideii, cu toate ca tu exprimi o interogatie. Nu voi intra in detalii care iti apartin si anume daca e vorba de Radu Razvan sau Radu si Razvan, desi un anume gen de intuitie (nu vreau sa recunosc de ce tip), imi spune ca e Radu Razvan. Poate si titlul (pe care il gasesc inspirat) mi-a spus asta, adica un singular si nu un plural. Dintre cele trei poezii, o prefer pe aceasta, pentru ca (eu obisnuiesc sa recit poeziile citite, chiar daca o fac in soapta, din cauza de multa lume prin preajma), mi-a placut cadenta cuvintelor, mestesugul alaturarii lor, propozitiile pe care le-am citit in acrostihul tau si imaginea, pana la urma. Reusit.


In general e bine pentru inceput sa abordezi forma fixa in poezii, pentru ca mai apoi sa-ti poti extinde discursul pe formulari din ce in ce mai vaste. Eu nu stiu daca tu esti la inceput sau nu, trei poezii e foarte putin pentru a ma edifica in ceea ce te priveste, iar \'93 e demult de tot. Posteaza mai multe, mai de acum, pe rand. Desigur, eu oricum sunt cu ochii pe tine.

Inca o data multumiri pentru vizita, parere si atentionare! Simona Niculae? Incantat de cunostinta!

Simona,

am convingerea ca nu e intamplatoare trecerea ta pe aici. Nu te stiu, dar am senzatia ca ma stii tu. Daca e vreo unda misterioasa la mijloc, in general, mie nu-mi scapa nimic din ceea ce doresc sa stiu. Tonul meu nu e unul ironic, te asigur.
Oricum ar fi, bun venit printre personajele mele!
Trebuie sa-ti spun ca acest fragmentel face parte dintr-o suita de texte, \"Popas intr-un pas\", care este un capitol din cele trei, ale unei carti. Acest \"popas\" l-am conceput pentru a putea fi reprezentat si ca scenariu de teatru radiofonic, dar nu numai. Replicile unui anume personaj de aici sunt, sunt exact asa cum ai observat, ceva mai explicative, sigur ca nu pot sa si justific eu acum de ce, insa citind toata povestea, vei putea intelege de ce la un moment dat un prsng. aproape mut ca prezenta, isi schimba total atitudinea.
In final, ai sesizat corect ceva in neregula la ultima replica, dupa cum l-am gandit, nu e in plus acolo, ci lipseste ultima, pe care n-am mai pus-o (in fine, nu e una de mare relevanta, ci mai degraba reflexiva in context).

Ramanand la personaje, observ ca tu m-ai \"vazut\" pe undeva prin text, asta nu e rau, inseamna ca ti-a transmis ceva textul, cel putin nu te-a lasat rece, insa nu pot sa-ti confirm ca as fi pe-acolo. Asa ca mi-e dificil sa raspund la a doua parte a parerii tale, cert este, o spun si am mai spus-o intr-un rand, meseria de sclav sau de cersetor nu este pentru mine! Indiferent de cat de bland, bun si iertator as fi la un moment dat. Iertare, da, poate, in timp, insa, un nu categoric, cersetorilor!
Despre dezamagire, revenind la texte, ea s-a produs deja! Mai tare de-atat, nu se poate! Iar eu, as fi preferat sa nu fi scris sute de pagini niciodata, as dat toate aceste scrieri, pe linistea de dinainte, din pacate ma vad nevoit sa joc pana la ultima carte, (n-am putut sa intuiesc ca va un inexplicabil atat de urat) oricat de greu mi-ar fi, din respectul pe care il am pentru toti cei care mi-au iubit textele si vor sa le citeasca in continuare. Nu pot sa-mi permit sa fac ceea ce imi vine sa fac cu ele si pentru asta, vi le daruiesc voua, cititorilor care simtiti, din inima, acolo unde s-au scris!

Acestea fiind spuse, dau fuga-fuguta la tine-n ograjoara, nu inainte de a-ti multumi de trecere si parere.
Bine primita!

Aleks,
parerea ta, in acest context, are o valoare inestimabila pentru mine, nu stii tu de ce, dar asa este! Stiu ca esti cititorul nostru si ne bucura nespus faptul ca povestea si personajele te-au prins aici. Stiu ca o faci cu placere, tocmai de aceea te si pretuim ca cititor. Mai sunt cateva acte mai vechi, incepute si nefinisate. Le vei citi cu aceeasi bucurie. Multumim!

Raluca,
initial am vrut sa-ti dedic tie si acest act, dar ceva m-a oprit. Sigur ca personajul meu absolutizeaza iubirea, de fapt nimic din ce este limitat, palpabil, material, nu ii poate ingradi sentimentele. Este dincolo de toate cele cinci simturi si dincolo de mersul pe jos.
Acum cateva saptamani ma rugam lui Dumnezeu sa scoata iubirea din mine, sa nu mai simt niciodata in viata mea ca iubesc. Si ma rugam cu disperare! Iarta-ma Doamne pentru asta! Ma linistisem usor, dar numai usor, simtind ca voi primi negresit un raspuns dinspre El. Adica, nimeni altul decat Dumnezeu, trebuia sa ma ajute sa vad adevarul! Si mi l-a aratat acum, mai precis in prag de sfinte sarbatori.
A iubi nu e un pacat! E cea mai inalta si puternica simtire. Nobila. Si mai ales a iubi cum am iubit eu! Nefericiti sunt acei goi pe dinauntru, acei serbezi si murdari, cei care nu pot gasi in ei, oricat l-ar cauta, acest sentiment. Iubirea mea e in mine, in pofida oricarui dispret, jignire, lovitura, e dincolo de toate aceste gesturi mici, lumesti. E atat de departe in mine incat sunt absolut incapabil sa o sting. Ea nu se opreste intr-o anume fiinta umana, de sex opus mie. E dincolo. Eu o am pe Adele. Ea e comoara mea. Ma poarta si ma calauzeste in lumile ei, fara ca eu sa o pot opri.
Cartea se scrie de la sine, asa cum ai spus, fara discutie, ea ma scrie pe mine. Pana la capat si dincolo de capat. Va fi gata atunci cand Adele imi va spune si-mi va arata asta. Inca mai lucrez.
Despre \"singurul\" nu am orgolii de acest tip. Trebuie sa mai fie si alti autori cu potential si pricepere. Adica, sper asta. Intotdeauna m-au incantat si NICIODATA nu m-au umplut de invidie, textele de valoare. Spre norocul meu.
Despre \"valoare\", aici nu te mai contrazic, trebuie sa fie ceva, adica trebuie sa recunosc faptul ca este. Pentru ca, probabil, nu degeaba m-a distins un anumit juriu, anul trecut cam pe vremea aceasta, cu un premiu de excelenta pentru proza, iar redactorii diferitelor publicatii pe unde mai razbat si eu, sunt deosebit de incantati sa aiba pe paginile lor un Deliu Stejan.
Cat despre \"ramas\", daca tot veni vorba, eu raman. Raman pur si simplu si ma bucur ca sunt aici. www.poezie.ro e una din iubirile mele, iar eu cand iubesc: IUBESC! Si merg pana in panzele albe. Adica, nu prea stiu ce inseamna sa parasesti (si toate celelalte sinonime ale ac. vb.) Uneori stau ascuns, dar sunt aici. Aici, aici.
Multumim de parere si lectura!


Andreea,
nu o data m-a impresionat felul tau, plin de intelepciune (nativa, banuiesc) de a privi un text cu mesaj si literatura, in general. Apreciez in general atitudinea ta si faptul ca vezi lucrurile foarte apropiat de ceea ce sunt ele in sine. Ne bucuram, foarte, sa te gasim printre cititori! Trebuie sa recunosc ca eu imi respect in mod deosebit cititorii, ii cercetez pe toti, (desigur, in creatiile lor) chiar daca nu la modul amanuntit (ma limiteaza timpul si altele). Ii cercetez, pentru ca intr-adevar ma intereseaza ce gen de public cititor am, ca scriitor. Ma raportez de multe ori, la ei, indiferent unde s-ar afla. Pe site sau altii pe care ii am.
Mesajul povestirilor mele e un triptic. Pur si simplu se echilibreaza undeva in jurul cifrei 3. De aici, toate celelalte. Desigur, astept mereu pe cineva care sa le patrunda sensurile. Tu ai gasit unul din ele, asadar m-ai bucurat. Te mai asteptam si multumim!

Cu acelasi drag si pretuire pentru voi,

Autorul.

Existau anumite spatii pe care le lasam strategic pentru a nu posta de exemplu un text care sa apara in prima pagina. Ma refer la variante de texte. Unele dintre povestirile mele au variante scenarizate. Uneori lasam cate un spatiu pentru a putea reveni acolo, pe nesimtite si a-mi posta varianta unui text deja existent in site. Si asta pentru ca personal, mi se pare putin deplasat faptul de a-mi posta de doua ori acelasi text, indiferent daca e sau nu o varianta a sa. Asa ca, imi placea sa le stiu acolo pentru a-mi putea aduce si variante ale textelor.

Pe scurt: doresc sa-mi recuperez prima postare a textului \"Edna\", cea care era ascunsa sau stearsa, pentru a putea adauga acolo varianta de scenariu radiofonic. Cu multumiri anticipate!

Asa am simtit si eu, Luminita, ca n-as fi putut alege alt animal, decat cangurul. Imi amintesc ca citisem motivul cangurului si la tine, in cateva poezii din \"Anotimpul licuricilor\", al tau e alb, o imagine frumoasa, pura.
Si eu l-am folosit pe cangur in texte inainte de a-i studia comportamentul, cred ca stii in care.
Sunt chiar curios de proza ta, mai ales pentru ca ai folosit acelasi animal-simbol, trebuie sa fie interesanta si chiar as vrea sa o citesc.

Iti multumesc pentru ca m-ai citit, cu drag, autorul.

Raluca, Cosmin, LOG, Mihaela Plesa,

cu de patru ori multumiri si cu de patru ori zambete,(4x:),
dar mai ales, cu stima,
al vostru,

Deliu Stejan

Ma intorc dupa un an (nici nu mi-am inchipuit ca a trecut atata timp, stii tu de care, pentru mine) si ma bucur ca nu l-ai retras. (Am observat ca ti-ai retras cateva texte.)

Am recitit si am aceeasi parere/impresie. Adica, uite ai aici o poezie frumoasa din gandurile tale:



doar dorul a intrat pe poarta de unde de neunde
c-un joc ambiguu pe fetze in seri clar-obscure
il mai deapan seara, in voie, in rasul mastilor triste

am pastrat doar un fir, la un capat amintirea la celalalt eu
l-am eliberat din clepsidra ce-l tinea prizonier si finit
timpul nu ma mai preseaza

zadarnicia nu mi-a apasat aripile si ingreunat mersul
peticind pana si blestematul ala de calcai vulnerabil
caci speranta si-a mulat chipul pe talpi, de nelepadat



N-am modificat nimic, doar ti-am rearanjat \"gandurile\" (care sunt scrise dupa un ritm interior placut, mult preferat mie), de la coada spre inceput. Prima secventa am pus-o tot prima, dar a ultimei strofe. In constructia ta avea relevanta fiind prima (si importanta), aici devenidn subiectul funalului, in concluzie primul vers al sfarsitului poeziei.

Sa stii ca in general foarte rar intalnesti o poezie care sa aiba sens si citind-o de la coada spre cap. E vorba despre constructie, fir rosu sau discurs poetic. Tu ai scris niste ganduri, eu spun, chiar o poezie incepand-o exact invers. Contructia unui text literar este foarte importanta, tu ti-ai \"simtit\" gandurile in versuri. Asa cred eu. Asa simt.
Sa nu-mi spui ca nu-ti place. Ca mie-mi place, grozav!



Ca raspuns iti spun ca da, lucrarea apare in carte si ocupa un loc central, este un articol citit de unul dintre personaje si trimis celuilalt, de ziua lui.

Multumesc Costel!

Multumesc Ralu, stiu ca tu ai o mare preferinta pentru textele in proza, iti cunosc aceasta calitate rara. Tu ma citesti neconditionat, stiu asta! Imi vine sa ma repet de fiecare data cand apari cu pareri, te respect ca cititor, si iti multumesc ca-mi esti aproape si pe site si in afara, draga mea prietena! M-ai stimulat de foarte multe ori si pentru asta iti multumesc. Cu drag!

Costel,
pe mine nu ma deranjeaza nici un fel de parere, dimpotriva, oricine e binevenit sub textele mele sa-si lase impresiile, fie pozitive, fie negative, cu atat mai mult, sincere! Si mai ales, apreciez acest lucru pentru ca se stie deja, eu postez textele cele mai lungi aici pe site, ma repet acum.

Nu e o provocare e realitatea. Ma refer la subtext. De aici survine si parerea ta care nu ma supara, mai ales pentru ca iti anticipasem reactia.

Iti multumesc pentru ca esti un admirator al prozei mele! In cazul in care te deranjeaza ca ti-am dedicat acest text sau chiar si celelalte, (oricare dintre ele), pot sa-mi retrag dedicatia(iile).

Fara suparare!