Plângându-mi trecerea

Ca ultima dorinta înainte de a-mi pierde sufletul, Eu m-as ruga la Cer, far\' sa stiu de-i vis sau realitate, Sa te mai simt aproape,sa îti mai vad macar o data chipul... Lacrimi dulci s-ar prelinge pe obrajii mei reci Si-ar face ca rasuflarea-mi întretaiata de speranta Sa îmi dea puterea pe care n-am avut-o în veci: Cu moartea în fat-as simti c-am mai trait o viata! De ti-as simti mâna pe fata mea slabita de vreme Si-as putea ca ochii sa ti-i vad plângându-mi trecerea, Poate-as putea înfrânge cruda moarte si crâncena durere Ce-ar încerca sa îmi rapeasca viata odata cu iubirea... Poate caldura sufletului tau ar fi destul de puternica Sa topeasca gheata adunata în fundul inimii mele încatusate, Poate visul din tine-ar face ca existenta-mi platonica Sa renasca din cenusa cum un vis se cladeste pentru realitate. De ce când toate mi se par aiurea si nimic nu e real, Când, cuprinsa de vicisitudine, ma prabusesc în vis, Nu mi-esti aproape, iar sufletul nu mi-e leal Sa te uite, sa ma ridic din acest vag si nesfârsit abis? De ce când lumea pare ca nu mai exista pe pamânt Si ca minunea vietii s-a stins de-acuma înainte, Ma simt ca un desert imens sapat adânc de vânt Ce nu-si gaseste ploaia dincolo de toate-aceste cuvinte? Daca pentru a te mai vedea o singura data si-atunci trecator, Daca pentru a-ti mai simti parfumul de înger si demon efemer, Sa renunt la tot ce am mai scump pe lume, la viata, si sa mor, M-as arunca în foc si as lasa Pamântul pentru Cer! Si L-as ruga pe Cel de Sus ca sufletu-mi întunecat De-atâta durere si dragoste neîmplinita de patima mortii, În loc de înger pazitor fara sentimente, fara de pacat, Sa îl transforme-ntr-o stea pe cerul negru-al sortii, Sa te privesc în fiecare noapte si sa te veghez de-aproape... Si-atunci sfârsitu-mi mi se va parea mai dulce ca trairea, Caci am lasat fiinta-mi pentru tine si am ratacit departe Ca sa gasesc linistea rapita de-al tau chip si sa gasesc iubirea!