Poezie

Deșert personal

1 min lectură·22 aprilie 2009

Mediu

Sunt prins între ciocan și nicovală

nu știu cât fierul mă va fierbe-n oală,

nici apa nu mai cred că-i răcoroasă,

nisipul arde orice urmă lasă.

De ploaie, nu mai zic, când norul cere

îmi arde buza până la măsele

și degetul se-ndreaptă către ea

în vecii vecilor va fi a mea.

Îmi joacă și imaginea în față

nu știu de-s ras sau încă am mustață

dar ce contează, întâlnirea asta

m-a sărăcit de tot, mi-a dat năpasta.

Mai călăresc ș-acum a mea cămilă

pe duna de nisip ca o fosilă

și cerul parcă este mai aproape

văd lacul limpede, sunt multe ape.

Încoronat pe tronul de lumină

nu știu de ce, dar nu sunt eu de vină

M-am rătăcit aici, așa de-odată

într-un deșert uscat și fără apă.

001.613

Danut Gradinaru. “Deșert personal.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/danut-gradinaru/poezie/1833164/desert-personal

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.