Planeta

Ziua se strângea tot mai mult. Luați oarecum prin surprindere, la început am fost siguri de moarte. Treaba aia care până atunci se întâmplase doar altora, asta de nu cumva un oarecine, într-un imbold al lipsei sau al teribilismului, se apucase să tragă cu neadevăruri. Căci noi așa pomeniserăm. Să ne sculăm diminețile. Să fim. Cât era ziulica de lungă. Copleșiți. De forfota de afară. De mecanismul acela interior zbârnâind obraznic asemenea zumzetului intergalactic. Și calea se întindea hăt înainte fără s-o poți în vreun fel cuprinde cu privirea. Creșteam. Cât de uriașă mai concepuse Dumnezeu devenirea! Dar asta nu era nici pe departe grija noastră... Din pielea argintie zăpezile eliberau șiruri interminabile de narcise. Nu că am fi fost noi cine știe ce mari amatori de romantic! Dar lumea,... lumea în mod cert era o grădină expansionistă! ... începuse straniu. Cu gol. Sau cu frică. Din puținele vizite la psihiatru (căci... ce nevoie să fi avut niște uriași ca noi de chestii minore?!) am intuit: era vorba de anxietate. Sau poate că fiara aia, păcălită atâtea vreme să existe silențios, începuse să-și scoată ghearele! Să posede! Sigur avea legătură cu neputința noastră bruscă de a mai rosti! N-am mai zis floare. Și nu s-a mai făcut grădină. Nici de ploaie nu ne-am adus aminte. Despre cum se înfăptuia ținerea de mână. Înaintarea pașnică în tandem sub tăișul fulgerelor. Și cum se cuprindea Pământul în brațe. Dintr-o singură aruncătură de inimă. Izbăvindu-l de singurătate. N-am mai zis. Și ne-am văzut orașul îndepărtându-se... Sau poate că noi pluteam pe plaurul acela pierzându-se văzând cu ochii..., dezasamblându-ne. Ne-am stors imaginația să ne amintim. Succesiunea de silabe. Big bang-ul sentimentelor. O bandă rulantă înregistrase de capul ei zgomote. Târșairea mecanică din care lipsea omul... Nu ne-am amintit conjugarea. Verbele au rămas surghiunite la infinitiv. Pe dinăuntru goi, am tăcut. Am tăcut. Am tăcut. ... ziua se tot îngusta. Copacul trebuia musai să se facă mic. Să se ghemuiască. Să fie. Într-o creangă de-a sa. Poate în nervura palidă, rețea de electricitate în miniatură. Pădurea avea să se scufunde. Chiar se scufunda luându-și la propriu în cap lumile. Cerul se lăsase încet-încet pe vine, până când foaia A4 îl înhățase pofticioasă ca o gaură neagră. Se obișnuiau păsări să zboare înăuntru. Să renunțe. Ne-am auzit oasele trosnindu-ne. Nu ne-am putut opune vârtejului de tunel. Contracției. Am fost melancolici și deprimați. Policromatici și incolori. Colerici, am apucat zidurile timpului. Ne-am înghesuit. Ne-am făcut loc. Într-un uter. Sau într-o arcă. Într-o stare. În Stare. Fără să mai simțim distanțele. Fără a mai împărtăși vreun sentiment al încălcării teritoriului. Al alterității. Ne-am amintit brusc: artiștii aveau mai toți suflet de copil! Ne-am făcut buni. Ne-am încredințat. Stării de embrion... de increat. EL a luat bila aia infimă. A clătinat-o. Îngăduitor. Ca pe ou cu plod. Din nou a pus-o la soare. Acolo în adâncul inimii Lui divine.