Leana mânca mere

De bună seamă că avea ceva cu totul special fata aia. Poate pentru că era cu vreo 2-3 ani mai mare ca noi?! Că stătea pe uliță înțesată de câini fioroși (de nu vor fi fost vârcolaci), și-avea drum lipicios de roșcove?! Nu-i era ei frică de vreo trecere dinspre duminici... Măi Leano, fă, tu nu ai prea multe cu doamna aia din Troia! Și-mi bag degetele-n foc, în veci nu-ți trecu ție prin capu᾿ ăla șmecher c-oi scrie eu cândva despre tine. Sau, poate, nu, nu despre tine scriu eu acum, ci mai ales despre mine. Deodată mare făcută și spăimântată... Mânca mere. Mai acre ca agurida. Fără să se sinchisească... schimonosească... -ească... în vreun fel. Fără să ceară păsuire. Vreo recompensă. Ahh! Și ce poftă ne mai făcea! Că, fără a mai sta prea mult pe gândurile noastre pitice, ne repezeam... După prima mușcătură, zvârleam păcătoșenia fructului la ere distanță... Căci, de ni s-ar fi strepezit doar dinții, mai nimic nu ar fi fost! Dar când uitătura noastră o lua razna, ei, atunci să te ții! Și o luam la goană ca mânați de pieze rele. Ne scuipam în sân și pizmuiam. Ieșitul din comun al celeilalte. Datul ei de păgânătate streină... Am fost siguri la un moment dat că i-am aflat secretul: mă-sa-ma-rea! Aia trebuie să fi fost! Căci mamaia cui de pe acolo mai lucra tocmai la București? Și venea seară de seară cu „irta aia roșiea”. Legată la ceafă cu băsmăluțe multicolore constant traversate de fire de lame fantastice?! Și avea și 3 dinți puși. Argint curat! De nu va fi fost aur! Dar ce ziceam noi, mucoșii,... care habar nu aveam să privim dincolo de lacul din spate?! Toată gura lu᾿ mă-sa-marea era ticsită cu pietre prețioase. D-aia și când râdea se prăvălea câte un râu, se desțepenea câte-o ciută. Mă Dorino mă, la câți le veniși de hac tu? Că bărbatu-su parcă nu fusese vreodată. Ba nu! Era ea muiere independentă! Cu personalitate... Și Leana... sigur cu ea trebuie să fi adus. Mânca mere. Și praz mânca Leana. Numai noi, mușuroiul de furnici, eram convinși că dinții ei nu erau poleiți cu același smalț ca ai noștri. Că trosneau al dracului de nepericulos și, parol, ea chiar nu avea nimic suspect în gură. Nici praz nu mâncase, nici gura... Darămite mere?! Păi nu, că aveam nasurile înfundate. Nasuri de mogâldețe născute pentru a fi duse cu zăhărelul..., cu pluta, deocamdată, fără repercusiuni prea drastice în realitate. Mărul se sălbăticise și mai mult. Îndepărtându-se de brațele de secure ale nechemaților sorții. Își schimbase centrul de greutate, reînnoindu-și mitologia. Leana avea țâțe. Și iubit ca la carte. Mere duuuuulci de tot! Ptiu, ăla o făcuse vrăjitoare. Ne-am rugat și noi. Să treacă timpul mai repede.