autosugestie hibernală

intru

în clipa aceasta și musai

trebuie să port

pantofii cu număr par

sentimentele altcuiva

masca de circumstanță

chiar dacă acum doare

chiar dacă acum țipă

o pasăre de care nimeni

nu-și mai aduce aminte

sunt o apă ce curge

în sine

reciclându-și visele

să nu moară

predându-se mai apoi

total dezgolită

la apelul timpului

sunt o mână

una singură

în van căutându-și perechea

să împlinească preceptul biblic

sunt prea eu

sufăr de mine

ca de o boală rară

nimeni nu mă identifică

în hățișurile mult prea personalizate

ale coconului propriu

fă ceva! fă cevaaaa!!

îmi strigă o literă

dă la maximum

vocea exteriorului

pași / foșnete / uși trântite / o mănușă uitată / stupoare / o bătaie în geam.../ cade o frunză... / ba nu... // puncte de vedere...

badijonează plânsul acela

să semene cu un cântec

până când... până când...

va începe să ningă

peste realitate

estetic îmbrăcând-o

în tabloul din care

cel mult va răzbate

un semn de mirare

într-un iris