Poezie
destin
file de jurnal afectiv
2 min lectură·
Mediu
omule,
ușor te mai faci și pomul ăsta
în care îți atârnai odată visele
firele de mărțișor
câte un cântec
străin te privește
(sau tu... tu... nu-l mai recunoști?!)
omule-omule,
oameni trec
cine bagă de seamă
mușuroiul într-unul și-același chip
într-una și-aceeași înfrigurare?!
omule, ridică
un cuvânt,
numele tău altoit dintr-o floare
pașii nezdruncinând liniștea
din apropierile Cerului...
dar tu, omule, tu...
cari muntele ca pe o corvoadă
(blestemul zilei în care ai ținut să te naști?!)
toate literele strânse neadunate vreodată
în Bucurie
de-atâtea ori poate
vinovat te-ai simțit... poate nu...
degetele Dumnezeului prinsu-le-ai
într-o închizătură a ușii
în propria nepăsare
parcă auzeai un fel de scâncet
să fi fost
morișca de apă
drumul desțelenindu-și așteptările
strigătul departelui din aproape...
zgomotul mulțimii te cerea... te cerea
în afară
și te-ai dus... te-ai tot dus...
omule
păsările astea rămân priviri stinghere
în ferestre de nimenea încă deslușite
prinde-mi Pasărea fă-o liberă
în locul din dreptul inimii
și nu mai plânge
nu te căina
că mai ușor decât fulgul făcutu-te-ai
te tot faci...
ți s-a împrăștiat vocea
și mâinile risipitu-s-au
desprinse desenează
câmpii iluzorii
pe o cale
fantomatică muzică a trupului
ai avut cândva o mamă
bătătura rotundă mulți corcoduși
o poartă prin care intrau
libelule... țipete
omule
uite-ți casa
pajiștea
roșul
Domnul
nu te speria, omule:
vino!
001.482
0