atât de uman

timpul trece agale pe plaja uriașă de la spate ai zice că nu e decât moșneagul cu dureri de șale umil cerând păsuire de la pasăre de la ape de la inocența copilului scufundat în viață ca-ntr-un leagăn e de ajuns să-ți apropii auzul de văgăuna cochiliei și te vei încredința. nu ție... un foșnet o prăpastie trecerea în imponderabil agonia este un fel de orgasm altfel cum ai simți laolaltă divinul și nimicnicia? abisul și cerul sălășluiesc pe aceeași canapea între coapsele fragede sau în inima care se oprește doar să asculte viața strecurându-se. în marea absență. în realitate, experimentarea minunii când spaima este alunecarea continuă spre dimensiuni în care trupul se dizolvă până la concept zeul ascuns al lucrului moale cald albastru nealbastru într-un fel sau în celălalt pe care ți-ai odihnit sau sporit angoasele plângem plângem ne transformăm curțile în biserici acum știm nu toate rănile devin cicatrice rămânem vii să ispășim trecând prin toate înțelegerile neînțelese avem nevoie de Mamă de Iubire de Dumnezeu