Poezie
Cer
Altceva decât ce este... nimic nu e etern.
1 min lectură·
Mediu
E cerul de-un albastru crud
Spălat de zile lungi cu ploi...
Doar păsări lasă dâră surd,
Plutind mirific peste noi.
Dormind sleită, fără valuri,
Și apa mării-i mai albastră,
Se sărutând molcom cu maluri
Topite-n ochi, dintr-o fereastră.
Se simte-un reavăn pur, algezic
Drogând, aneantind... mișcare;
Doar adieri de fulg, feeric
Printre tulei de păr în soare.
E-un murmur, triluri în fundal,
Amestec cu un zgomot surd
De glasuri, vâjâit stradal
Și-un claxonat stingher, absurd.
În anestezica lentoare
Doar gâzele sunt în periplu
Pe pielea-n prurit în dogoare
Și gându-n dragoste, un ciclu.
Fuioare mici de alb prind viață,
Apar și se destramă iute;
N-au loc pe-azurul rece, gheață
De stea, topindu-se-n tăcute.
Își adunând tonuri de griuri
Pe albul franjurat născând,
De nicăieri apar noi pliuri
Se contopind purtate-n vânt..
... Și iar se rupe și dispare
Neputincios; vapori ce ning, ning
Spre departe, în timp de iernare...
Aud eter, îmi cântă ”Feeling”...
Mă scald în marea-mi de broboane,
Sunt cald profund în minte, în vine...
Singur străbat prin canioane
Din mintea-mi... se topind de tine!...
21.06.2011
001.064
0