Poezie
Tămăduire
Să nu credeți în supremația vitezei luminii...dacă vreți să călătoriți în Univers.
1 min lectură·
Mediu
Tulburător, cum râul crem de-nnămoliri,
Mi-e sufletul ce l-am căuș de vise.
Mă curg din pisc, printre caverne imprecise
Cota să-mi cresc, să moștenesc slăviri.
Am stavile nenumărate-n stânci tăioase
Cu răsăriri inopinate în vâltori,
Am piele fină, brațele neputincioase...
Sunt scrijelit, lovit, sunt fracturat, în mii de ori.
Îmi curge-n contrasens curent continu
Pe căi neuronale, din centrala minții
Cu stăpâniri, ce am genetic, cum părinții;
Să n-am implozii, să rămân un rectiliniu.
În rictus stau, scrâșnind pios din dinți...
Din pete-ntunecate-mi fac fundal...
Le scuip petale roșu-aprins, ca din furnal,
Să ard în scrum, săgetători fierbinți.
Pedeapsă s-am, de merit, fără pronunțare;
La tot ce lumea ”potrivește”-n neputințe
Să reușesc să-ndeplinesc, la toți voințe...
Să fiu definitiv, la lume, o justificare!
30.07.2010
001.145
0