Poezii

brașovul are climă temperat continentală cu patru anotimpuri primăvară, vară, spleen și iarnă. aici uiți de ce ai venit și uiți să mai pleci. brașovul te bate pentru că te iubește și te

corcodușul din fața balconului meu e un corcoduș capitalist polivalent: prezervative chiloți cârpe cutii de bere și nu în ultimul rand corcodușe producție indigenă dar numai vara. restul

\"Eu nu-mi am inima în cap, nici creeri n-am în inimă\" toți trebuie să fim pe o listă dacă nu ești pe listă, nu exiști. dar

eu cred că suntem niște imbecili, ne tăiem reciproc aripile până la ultimul vis ne irosim prin închisori cu tavane înalte putinii ani în care moartea nu ne răscolește măruntaiele, facem

trebuie să recunosc, îmi place să mă sinucid o fac de câte ori pot mereu altfel mereu mai spectaculos de dragul esteticii. îmi place să mă sinucid în afara orelor de visare întotdeauna

vine toamna,iubito, știi tu, anotimpul ăla în care ne tăiam reciproc rădăcinile și plecam în căutarea lui nimeni și nicăieri cu sufletele încălzite de moartea violentă a verii. vine toamna,

exista suflete ce sangereaza poezie exista suflete nascute doar pentru a reactiona cu albul de foaie reactie violenta, ce consuma carnea si orbeste soarele. raman doar contururile si poate

nu-i adevarat ca gustul amar din gand trece cu mult alcool cu dragoste si tutun cu somnifere, titluri universitare sau si mai mult alcool. nu-i adevarat ca am tresarit cand ti-am vazut

Marele Poet a murit tocmai in ziua eclipsei totale de iubire. se zvoneste in mediul literar ca poetul era insasi iubirea si ca la moartea lui soarele s-a intunecat de prea multa jale din

oamenii, sunt ceea ce i se intampla universului de la prea multa nemarginire de la prea mult soare de la prea multa existenta, fara viata. eu, sunt ceea ce li se intampla oamenilor de la prea

prezentul, l-am pierdut undeva pe drum intre coapse si gat, drum de liniste in care se poate gusta absolutul. stiu ca l-ai pastrat pentru mine drumul acela pentru a-i studia evolutia de la o

mi-ai promis ca ma vei face sa schimb whiskyul in lapte, ca voi culege chistoacele de pe covor si ca barlogul meu va mirosi a mere de la tine inainte. mi-ai spus ca intr-o zi voi invata cum se

desigur ca esti nefericire de lut netraire de soare ce se mantuieste prin iubire. desigur ca esti carne si gand demon umbland, tacere ce esti. du-ma te rog la tine sa ne iubim de data

haideti la Muntele din Groapa spre a gasi intelepciunea, adevarul ce i-a fost furat lui Adam, daruit doar oamenilor in cadere cu neinvinsa convingere ca le va fi inutil; sa ne ingropam spre

am fost doar stropi de poezie intre atatea existente ce isi cantau prezentul. am parasit, o clipa doar, orasul suspendat in vid pentru tacere nascuta din chitara, oare spre care radacini de

in fum de tigara si in discutii despre viata ca moarte asa imi place uneori sa imi irosesc orele, in grade multe si in ganduri rele cantate adolescentelor curioase, in acceptarea in sfarsit a

Aoleu!Aoleu! am fost copil din lumea a treia din ciocolata n-am avut baton dar stiu ca trebuie sa bati femeia. in casa la bunici, razboi, era numai in suflete, sedeam sara pe ladoi cand

crezi ca si noi vom muri, noi care ne-am imbratisat cu atata durere noi care am strans intre doua perechi de buze intreaga lume? ne va ocoli moartea asa cum ne ocolesc cei ce nu si-au gasit

nu, n-am spus ca sunt un poet ratat am spus doar ca unora le-ar placea mai mult sa moara ca martiri decat sa traiasca precum regii, si tu ai crezut ca nu mai vreau sa aduc bani in casa ca am

dar la ce-mi trebuie mie cutit cand din tine - pot sa musc- si sa ma doara ochii de atata fragezime. la ce-mi trebuie mie lumea cand am fructul oprit, carnea ta, pentru care zeii mureau

imi spunea candva bunicul cat de periodica e viata cum te doare, si te urla, si te minte-n fata, hoata, doar o lacrima tacuta tine loc de te iubesc a brazdat nenorocita multe cearcane, si-un

la bunici, daca te duci, nu primesti mere si nuci doar tigari, putin alcool, doamne cat e satul de gol!

pentru ca sunt om, imi razbun durerile in oameni daca as fi luceafar, mi-as razbuna durerile in absolut, sau poate in poezie. pentru ca sunt de-al vostru am fost inchis intre voi, daca as

crezi ca daca te-as iubi, mi-ai lua sufletul si l-ai cara timp de macar o existenta? crezi ca daca ti-as saruta glezna, ar canta linistea pentru noi, cei regasiti? nu ma baga in seama, acum

poezia mea e marmura neagra adusa de sapte oameni cu pretul unei zile de truda tocmai din crestele ceresti, slefuita cu lacrimi de la inceputul lumii pana acum, pana la oglindire, adusa pentru

la moara cu noroc, s-a terminat de mult norocul si acum moara merge in gol dar asteapta un nou transport. si iata, graul incolteste pe piatra si norul cade in hibernare cineva sa opreasca

ce esti tu iubito daca nu pamant turnat in forme ancestrale nesatul de iubire si de prezent, incercand sa valorifice cat mai mult cu putinta suflul de existenta cu care a fost daruit sau

de azi inainte voi locui in copaci, voi sari din prun in mar din mar in cires din cires in salcie, pana la carciuma preferata iar voi veti spune: iata acela este poetul care traieste in

am hotarat ca primavara asta imi voi prinde degetele in rotile zimtate ale masinariei. mi-am spus ca voi nega orgasmul tau intelectual si dorinta ta de soare de discutii despre Dumnezeu, cu

mana dusa prin parul tau, nu e a mea, e doar o dorinta, dar nici parul tau nu e al tau, e doar al putreziciunii. mangaierea mea, e singurul moment in care carnea ta a trait. zambetul tau, e

pe buzele tale erau toate cuvintele nerostite vreodata. pe buzele tale eram eu, poate nu stiai, dar te mangaiam cu privirea. cand tu ai facut un pas, lumea a stat in loc asteptandu-l pe

sa nu va mire sa nu va mire daca intr-o zi ma veti gasi mort, si eu voi rade si voi vorbi cu voi dar totusi voi veti sti ca am murit demult, caci foaia va fi alba. sa nu ma plangeti daca

curg din mine cuvintele, patratele de cuvinte, intr-o lume rotunda se rostogolesc se invart se lovesc de lucruri cu colturile lor, imi zgarie privirea. si se intorc mereu, orfanele, caci