De n-ai fi fost...!

Început sau sfârșit? Nu știu, zău că nu mai știu – am obosit! “Viața e o curvă!” – mi-au tot spus ei – și mă încăpățânam să le dau dreptate. Acum, în toiul nopții, la mijlocul timpului, tind să cred la fel ca ei.” Iubito – i-am spus eu într-o doară – nu mai am timp, chiar că nu mai am timp”; ea zâmbea amar și mă fixa cu o privire tântă. Atât doar că-mi spusese că sunt un copil alintat. Eu – copil alintat? – hei, asta-i bună! Am lăsat-o în pace, iubind-o tocmai pentru incapacitatea ei de a mă înțelege – pentru incompatibilitatea dintre noi. Da dom’le, mă știam deosebit de mic copil – aveam să fiu, și ceva din mine – o plăcere bolnăvicioasă, malefică, mă silea să-mi trăiesc viața asemeni personajului abatelui Prevost, cel din “Manon Lescaut”. Aveam să iubesc până la zeificare o singură ființă – iar ea, perversă, bănuindu-mi parcă mucegaiul din mine, urma să-și bată joc, umilindu-mă ori de câte ori avea ocazia. Și toate acestea cu mine lucid fiind. “Femeia este un cancer!” “Femeia este cel mai periculos animal sălbatic domesticit de om.” “Femeia e…” îmi tot spuneau ei – ceilalți. Nu domnilor, femeia este înger, femeia este divinitate, femeia este mama – Eva cea eternă; iar eu eram tragicul erou ce trebuia să răstoarne ordinea lumii. Odată, la țară, un vier bătrân i-a spus tatălui meu că, orice ar face, un om se îmbată cu adevărat doar atunci când bea din vinul său. Eu am auzit acest lucru și m-am tot îmbătat o viață întreagă de sublimul zădărniciei mele. „ Mi-aș vinde sufletul diavolului fără să clipesc, dacă acest lucru te face fericită” – i-am spus într-o altă zi, când ne plimbam aiurea într-un parc pustiu cu oameni. O tresărire infimă a trăsăturilor chipului său angelic – atunci pentru mine; nu era cine știe ce, probabil și-o fi amintit de ceva ce trebuia să facă, și o fi uitat să facă acel lucru tocmai datorită vorbăriei mele – din cauza mea. În altă zi am descoperit o plăcere sadică în a-mi provoca răni. Ședea alături de mine, ne vorbeam. Eu încercam, în zadar observ acum, să-i traduc în graiul pământului sentimentele mele față de EA. Și deși îmi era alături, mi-o simțeam departe de mine, de neajuns. Înfuriat, am aprins bricheta și am lăsat flacăra să-mi ardă degetul, cu speranța că acest gest o va scârbi într-un fel și o va aduce înapoi la realitate, la lumea imediată, apropiindu-mi-o. Dar nu a fost deloc așa – ea continua să existe într-o lume a ei, intangibilă, și parcă vroia să-mi spună că oricât aș încerca eu o apropiere, ea va fi de fapt o îndepăratare. Mi-am învins reacția instinctuală și am zăbovit mult asupra nevinovatului meu deget. În timp a ieșit o bășică; între alte timpuri au ieșit alte bășici, și au urmat apoi alte și alte degete nevinovate.Halal dragoste – pe ea nu o interesa absolut nimic – eu eram doar un simplu idiot cu care ea își omora timpul, și el ucis însă de mult. Mă plictiseau toate celelalte fete cu care veneam în contact; ne înțelegeam prea bine și le obțineam iubirea prea ușor – renunțam însă imediat la ele și la iubirea lor, cea pe care prea ușor le-o câștigasem. Răneam și ucideam și eu la rândul meu. Nu, dragă domnule, trebuie multă, foarte multă suferință în amorul ce eu îl caut. EA era – o găsisem; ființa inaccesibilă muritorului de mine. “ La ce bun?”, îmi tot spuneau ceilalți. “Treci dom’le mai departe ți trăiește-ți viața așa cum trebuie! Termină dragă odată cu prostiile!”. Bla, bla, bla... Nu! Doar suferința refuzului ei etern mă mai ținea în viață. “Moartea e o șansă”, spusese un poet și eu pot spune că știam prea bine acest lucru; era însă prea târziu pentru a mă sinucide și așteptam să mă ucidă perversitatea iubirii ei egoiste. Sau poate că și ea a înțeles răul din mine, și poate că dintr.o dragoste adevărată, vie, se purta cu mine astfel; mă vroia fericit în felul meu – atotsacrificat. Poate de aceea rătăcirile din privirile ei și tăcerile ce se căscau între noi. Lucid am fost tot timpul; lucid sunt și acum când scriu aceste rânduri – probabil ultimile din această viață tulbure și stingheră. “Poate într-o existență viitoare...”, i-am spus într-o doară, spre sfârșite. Abia atunci i-am zărit ochii lucind a lacrimă și i-am simțit sufletul îngrijorându-se.” Poate că în această viață, de ce nu?”, și se înstrăina iarăși de mine. “Și dacă Ciobănoiu avea dreptate? Și dacă asta e singura viață dată noua?” Realizasem dintotdeauna că pierdeam orice ființă tocmai din secunda în care conștientizam faptul că o iubesc. Tot ce iubeam eu trebuia să moară cel puțin o dată, pentru mine. Iubirea aceasta masochistă îmi umplea golurile sufletului meu peticit. Să sufăr pentru persoana iubită și ea, în schimbul iubirii mele, să-mi ofere doar suferința, cea prea mult necesară – drog e puțin spus – OTRAVÃ. Nopțile, chinuit de nesomn, le pierdeam în nerăbdarea reîntâlnirii EI; după-amiezile când eram împreună nu făceam nimic altceva decât să ard în interiorul propriei iubiri – în preajma EI. Nu mă va înțelege niciodată, am conchis cândva și, paradoxal, am izbucnit într-un hohot de râs zgomotos. “Ești un simplu copil alintat!”, îmi răsună și acum în urechi, când scriu aceste rânduri. Viața, moartea, iubirea – iată cum se contopeau toate în EA. Apoi cred că-i va parveni și biletul meu de adio; duupă ce nu voi mai fi. Fi-va de mult mort “micul copil alintat” când ea citi-va aceste pagini goale. Eu voi renaște însă și voi hoinări iarăși după același amor unic, etern, inaccesibil. După încă unul. Cândva, ea obișnuia să-mi cerșească iubirea mea cea scump prețuită; cândva, tare demult – în devastatul meu suflet. E târziu; mi se face somn – un somn de moarte. Ferice cei ce mor în somn. Adio domnilor! by Danyrolux@yahoo.com