dan plesa

gândurile acestea ale noastre încercând să răzbată la ea departe netezindu-i drumurile să meargă și să râdă ca în amintirile acelea în care o privim de-alături fără vorbe doar presimțind

un soi de vierme a săpat în noi găuri adânci pe aici ni se pierde viața pulsând și încleindu-ne hainele însă ne-am obișnuit și numai uneori ne oprim și luăm aminte la tot ce ne curge pe

iubita mea își țese pânza în liniște uneori o mai ajut umblu pe străzi în hainele ei și ceilalți îmi strigă măscări umblu pe străzi cu acele ei înfipte în tălpi cu vorbele ei șoptite fără

\"aici este mirarea\" că noi încă nu știm încotro mergem zăvorâți în noi înșine pipăind în dreapta și-n stânga privind înapoi purtându-ne clopoțeii ca pe niște răni căpătate în luptă cu

să ne țesem o pânză și să ne acoperim de sus până jos în așteptarea ei sigur va întârzia prin locurile acelea de departe vreme îndelungată ca în piesele de teatru dar nădejdea e o artă fină de

m-am întors în orașul acesta în prafurile lui lunare acu-s zece ani cine-ar fi crezut că vremea ne va trece ca prin ascuțișul sabiei cine-ar fi zis că dragostea vine și trece ca o armată

lângă noi ea vorbindu-ne despre ce-ar fi putut face ea cu puținul nostru noroc și râzând privindu-ne cu ochii ei de vițică asta ca și cum viața i-ar fi fost dată ei s-o-mpartă ia și tu anii

vorbele acestea pe care ea ni le spune trimițându-ne departe înapoi într-o vreme pe care am mai trecut-o odată aduc la suprafață timpul acela care deși nu mai există e atât de aproape și rămas

ea această femeie numai ochi îmi țese părul într-o mantie lungă n-o grăbește nimeni și nici nu-i spune să stea de fapt n-am decât să încetez a mai cânta orbirea prin mâinile ei n-am decât să

eu pot doar în fiecare dimineață să mă trezesc să-mi arunc ochii roată prin tot ce-am visat să o caut tot nu e apoi să mă ridic cu umbra ei în gând care să mă urmărească toată ziua ce și-ar

ai putea să nu-i mai vorbești niciodată nici măcar atunci când din întâmplare te-ai găsi în calea ei și te-ar privi ca pe-o fotografie pe care n-a mai văzut-o de ani și s-ar apropia să

e ca și cum ai fi făcut loc unui suflet nou înăuntrul tău de care ceilalți să se mire și să-ntrebe de unde și tu să dai din umeri și să recunoști că ți l-a dat ea la plecare

și dacă ne-am adânci în vorbele noastre fără ca ceilalți să știe n-ar fi ca și cum ne-am rătăci muți pe toate străzile acestea ce arată la fel ziua și noaptea și lume multă ce ne ocolește parcă

trec zilele acestea pe care nu le mai putem număra ca într-un vis cu vorbe puține și personaje îmbrăcate decent ce se strecoară neprivind undeva anume e adevărat se-ntâmplă să plouă lăsând loc

să ne arătăm ei goi de toate păcatele minții să ne lăsăm deci undeva într-o încăpere încuiate toate gândurile și să aruncăm cheia de pe podul unde ne ducem adesea să o vedem cum trece

vorbele acestea pe care le știm atât de bine să i le spunem ca un gând necurat ori ca o piază rea pe care să o alungăm apoi și să încercăm în tăcerea de după un altfel de cuvinte și priviri

noaptea aceea ultimă din care ne-am trezit orbi și fără voce ca un început al unei alte lumi cu propriile ei sunete și închipuiri nemișcătoare o apă adâncă în care odată înecați nu ne mai

să ne scriem nouă înșine despre ea să povestim aici începutul și sfârșitul și drumul ca o roată întoarcerea și locurile aceleași doar noi alții apoi să ne oprim cumva să privim foile

cineva își strigă numele printre noi și există în asta o rușine peste care nu putem trece abia dacă spre seară s-ar încumeta vreun altul să-l ia de mână să-i arate cum de departe ea ca un

stăm goi unul în fața celuilalt ne privim unde ne sunt vorbele nesfârșite și dansul de apropiere unde se termină zbaterea sânului tău și unde gândurile mele de mâine în care te știu

să zidim în noi înșine un turn înalt cu ferestre puține de unde să privim lumea trecând și oprindu-se uneori să ceară de băut ori vreun cuvânt și-apoi să plece luându-ne vorbele și trăind așa

mi se spune că n-am suflet că undeva în adâncul meu un cub de gheață plutește pe-o mare de gânduri de aici mâinile reci și respirația winterfresh

ce-ar fi să-i arătăm tot ce i-am scris să-i strecurăm pe sub ușă caietele întregi pe care le adunăm de pe străzi cu tot ce ne împiedică să ne plimbăm ca niște oameni fericiți cu tot ce ni se

să ne așezăm într-un alt loc unde să-și țină ochii spre noi și în lumina aceasta clară să stăm jos și să așteptăm gestul acela al ei care să ne ridice și să ne dea viață după chipul și