dan plesa

și-am luat mașina aceea de gunoi ne-am urcat cu toții mulți nu glumă drumul a fost lung ani de zile aveam să mergem pe un soare torid nopțile dormeam cu rândul până aici la răscruce unde m-am

ea n-a plecat e aici lânga tine ascultându-te ori poate s-a întors acum asta n-ai de unde s-o ști n-o întrebi te rezemi de perete și înșiri cuvinte vin ele de undeva ori poate răsar așa din

el joacă teatru în fața ei e gol și nu-i de mirare cum pare că se târăște prin aer cu toate trucurile alea de artist și-i beat ea bate din palme nu-i oarbă și nici proastă ridică de jos

în acest tablou fără nume pictorul anonim de altfel a încercat cu propriul sânge să ridice la rang de artă o pânză mortuară în rame de nuc lăsând ici-colo multe pete albe în compensație pentru

eu n-am lacrimi stau tot timpul cu un fel de rugină pe pleoape de aceea nici nu văd și nu mă pot orienta ea simte și nu mă întreabă își trece timpul povestindu-mi despre niște drumuri pe care eu

cei mai mulți dintre noi ținem brațele întinse în chip de leagăn pentru ele să vină cu pletele și sânii goi să râdă în vântul serii așa cum ni se uită în ochi și cum noi plecăm privirea dar

nici nu știu cum ar trebui să se citească o poezie pentru ca timpul să stăvilească beția asta a noastră iar ochiul extras din punctul lui mort să înceapă a se roti ca un ghem pe care

să ne mai masturbăm și noi puțin printre bălării răsfoind reviste porno și privind cu coada ochiului să ne vadă cineva altfel nu se poate numai așa simțim fiorul acela care ne ridică și ne

n-am mai vorbit de ani am stat pe-un scaun picior peste picior fumând și privind prin rotocoalele minții cu ochi sticloși m-am învinovățit m-am gândit că trece și că lucrurile nespuse o vor

vorbele acestea ale noastre încercând să o aducă înapoi spunându-i pe nume ca în trecut făcând din ea acea ființă ușoară și cu ochi mari pe care nopțile să ne-o trimită iarăși aproape reală

v-am povestit despre lucruri care nu s-au întâmplat niciodată lucruri care din vise își trag lenta înălțare si care așteaptă ca timpul să le scoată la lumină după ce vorbele au devenit de

aș fi putut îmbrăca hainele mele cele negre așa ca mai demult și să trec pe sub cortinele căzute să iau cu mine vorbele și să le arunc printre pereți să ascult apoi murmurul celor ce n-au

trebuie să avem grijă tot ce ni se întâmplă ne întoarce pe dos ca pe o mănușă scoțându-ne măruntaiele afară că trece lumea înfometată ciugulind tot ce-i comestibil și lăsând restul în soare

ai putea să treci pe dinaintea mea să-ți dai doar părul de pe frunte să nu zici decât bună și să te duci mai departe cu zâmbetul și cu mirarea celei care știe că în orice zi s-ar putea

să știți că eu n-am timp în vene ci un fel de lichid tulbure în care plutesc aproape nevăzute toate păcatele lumii de aici lipsa mea de curaj iar dacă așteptați vreun fierar care să izbească

să ne facem arca noastră așa cum scrie la carte păzindu-ne de ceilalți să nu care cumva să bage de seamă că plecăm și-i lăsăm să piară în potopul acesta de cuvinte de care ne vom aminti

citesc în fiecare seară câte o poezie uneori cu plictis și-n fiecare seară apoi cineva vine lângă patul unde zac și îngenunchează îi povestesc în cuvinte puține tot ce n-am făcut peste

mi-am prins la brâu frunze moarte să mă arăt lumii de jur împrejur cu pași de ploaie să mă știe ca cel ce împarte anotimpuri celor curioși și celor ce-și întorc fețele și trec mai departe ca

ne-am putea așeza pe-o bancă să privim oamenii cum râd cum trec aplecându-și capetele să ne vadă mai bine noi salutându-i ei spunându-și în fraze lungi p-ăsta nu-l cunoaștem tocmai acum s-a

de ce să o așteptăm să-i ieșim înainte și să-i întindem mâinile să pășească uimită ca niciodată și să vadă în tăcerea noastră toate vorbele lumii acesteia și altele multe ce stau să se nască

am târât o mână de om pe tot drumul de-o arteră căutam să n-o smucesc îndepărtam curioșii calm sigur pe mine nimeni nu m-a supărat o femeie mi-a șters sudoarea iar la spital după ce mi-au

poate că există o viață viitoare și o scriem acum cu urmele pe care le lăsăm aici eu de aceea mă mișc ca gândul pentru orice eventualitate nu dorm nopțile și las înapoi o apă adâncă de

tot ce-mi trebuie e o spaimă care să mă țină îngropat până la gât ori măcar până la subsuori în orașul acesta pe care nu-l mai văd decât dimineața devreme și seara puțin ca demult când mă

de parcă n-aș fi eu de parcă începutul lumii m-ar fi prins nepregătit de parcă noua viață n-ar fi la fel un soi de drum încâlcit printr-un oraș în ceață și-o adresă la care nu mai ajung