ai să te vezi singur
într-o altă viață
cu un nume pe care
să-l urăști
vei sta printre cărți
pentru ca nu-i așa
hârtia ține de cald
și-ți vei numara degetele
întotdeauna vor ieși
mai puține
ne-am imaginat mereu
o lume în care ea
s-ar apropia să
ne vorbească despre
pisici
iar noi atenți
la urmele de gheare
de pe mâinile ei
adânci până la dumnezeu
de ce să nu lași
lucrurile așa cum sunt
ai înnebunit
te-ai ridicat din pat
și-ai făcut câțiva
pași
apoi te-ai așezat iar
ca și cum ai vrea
să fii în altă parte
ca și cum ceva te cheamă
ori
da versurile pe care
nu le spunem noi
le-au scris alții
au umplut pagini întregi
grăbiți
ca și cum s-ar salva
de la înec
ca și cum ar ști
că vorbele se pierd
și se uită
suntem un soi de
fereastră prin care ceilalți
se uită înăuntrul lor
încet locurile pe care
le cunoaștem ne transformă
în ceva fără nume
întotdeauna noaptea suntem
cu un picior în groapă
spre
abia dac-am întoarce capul
ne-am vedea spaimele
așteptând cuminți
frica de moarte pe-un
umăr
spaima de viață pe celalalt
vorbindu-și
ca și când s-ar cunoaște
dacă tu ai ști vorbele noastre
ca un început de scrisoare cu
scuze și rugăminți cu fraze
luate din cărți și repetate
cu obsesii mărunte pe care să
le treci cu vederea așa cum
am face și noi
cum ar fi să bântui
ore întregi prin oraș
năuc și fără poftă
de viață
apoi brusc să te-așezi
și să ceri o vodcă
și-o bere
să dai câțiva bănuți
unuia care după
cinci minute să
poate că lucrurile nu sunt
simple
cineva care să te-ntrebe
ceva orice și tu
să-i răspunzi ca și cum
ar înțelege ca și cum
lumea s-ar fi născut odată
cu tine iar pământul ar fi
un glob pe care
dincolo de tot ce spun
aici la mansardă cresc
tristeți și plante exotice
dacă întind mâinile
e ca și cum le-aș înfige
în pieptul cuiva
de jur-împrejur bucureștiul
de care mă agăț ca un
de parcă lucrurile
n-ar fi clare
de parcă aș avea
de unde alege
îmi spun vorbele astea
întruna
mai ales seara
învârtind cheia-n broască
și aprinzând lumina
nimeni
și dacă te-ar fi văzut
venind spre casă
beat și vorbind singur
ca după o durere
de dinți
ca după spaima
de-a gândi că nu mai vine
n-ar fi râs
n-ar fi spus
am vrut să văd ce faci
n-ai striga
aș vrea să te văd
intrând pe ușa mansardei
mele
și așezându-te în fotoliu
să-mi povestești despre cum
ziua întreagă și seara chiar
te-ai fi întors
să vezi ce-ți scriu
ți-aș spune că nu-ți
străzile astea pe care treci
îngândurat la ore imposibile
târând după tine tinicheaua zilelor
vorbind încet
și așteptând nu răspunsuri
ci încurajări pentru diminețile
următoare
\"of nici mui
sunt acel bărbat blând
ca turnat în plumb
care umblă cu ochii închiși
atunci când se întoarce
dimineața de la cârciumă
îmi aprind țigara
și prin rotocoale de fum
îi dau la o parte pe
să fii ceea ce nu poți
visul de-aiurea
venit odată la două săptămâni
și dus apoi
zile întregi
fără să spui cuiva
fără să ridici ochii
ca și cum ceilalți n-ar ști
n-ar vedea cum
să ne aranjăm gândurile
așa cum se face în singurătate
apoi așezați în așteptarea ei
să ne fumăm țigările
ca și cum ne-ar fi înainte
și ne-ar privi adânc
și noi tăcuți uitându-ne
într-o
să te duci la magazinul
din colț
și să ceri
două bucăți de tristețe
la pachet
o jumătate de kilogram
de tăcere
și-o sticlă de singurătate
că cea de ieri ți s-a terminat
iubita mea trăiește
într-un soi de tablou
nu coboară niciodată
decât pentr-a se-ntinde
lasciv când
întors acasă
îmi beau mințile
atunci cu încăpățânare
mi se-așează-n brațe
apoi ne
să ne descriem mersul
până la ea
pe străzi noaptea
împiedicându-ne de ceilalți
așteptând la semafoare
în ploaie
același drum
și aceleași vorbe ca baloanele
sparte unul după altul
și
sunt un personaj anonim
fără voință
mă trezesc uneori
cu țigări fumate între degete
ca după beție
și vărs încontinuu ore întregi
mi-ar prinde bine o femeie
măcar seara până adorm
că dimineața
sunt lucruri puține
de jur-împrejurul meu
lucruri pe care le pot
așeza într-un rucsac
aceleași de la început
uzate de ani și palide
urcându-le prin trenuri
și coborând pentru-a le
oferi apoi
DP