Dan Norea

Îți răspund la obiect:
1 - \"adaugă\" este verb, așa e, dar nu există o regulă care să interzică verbele în haiku; există însă alte câteva reguli referitoare la verbe:
a - cu caracter de recomandare - să fie cât mai puține; din practică, am constatat că două verbe înseamnă că ai atins un fel de limită; totuși, am întâlnit un haiku scris de Basho care avea patru verbe;
b - să fie la indicativ prezent sau gerunziu; asta pentru că un haiku surprinde momentul; verbele la participiu trecut nu prea sunt luate în considerație (că ar încălca regula), sunt tratate mai mult ca adjective;
c - verbul să nu fie pe ultima poziție din haiku; regula asta nu o știe prea multă lume; mie mi-a spus-o Vasile Moldovan, care susținea că ar fi fost impusă de Florin Vasiliu, marele promotor al haikuului în România.

2 - Metaforele, în principiu, sunt interzise, ca și comparațiile și epitetele. Dar regula trebuie respectată în spiritul și nu în litera ei. Regula are la bază principiul estetic \"karumi\" - un limbaj simplu, nesofisticat, nepretențios, lipsit de emfază și de prețiozități. Am întâlnit în haikuuri scrise de autori celebre sintagme care, strict literar, ar fi putut fi catalogate drept metafore. În cazul nostru, nu mi se pare că, datorită metaforei,limbajul ar fi devenit emfatic sau prețios.

Pentru ambele probleme, mă văd obligat (deși cu oarecare jenă) să mă citez pe mine îmsumi:
http://poezie.ro/index.php/personals/1804579/Sentin%C5%A3e_%C3%AEn_haiku

Ficat distrus de țuică nu de boală
S-a transformat în bombă virtuală.
C-a explodat, acesta este șpilul:
O lumânarea i-a aprins... \"fitilul\".
(Ion Ruse)


Organele-s distruse tare,
Ficat, rinichi și pancreas,
Dar inima și-acum e mare:
Dă de băut la parastas.

Când lanțul două capete deține,
Unul la ea și celălalt la mine,
Mă-ntreb din când în când, îngândurat:
De ce sunt numai eu încătușat ?

Sugerez o mică modificare:


E necesar să-ți umfli pieptul
Și să o faci, căci ăsta-i rostul,
Cu subalternii pe deșteptul
Cu șeful însă, tot pe prostul!...

Asta chiar e o surpriză, nu credeam că citești haiku. Vizita ta mă bucură, iar faptul că ți-au plăcut mă bucură și mai mult. Mulțumesc pentru semnul lăsat.

În legătură cu țurțurii, într-un anumit cerc a fost o adevărată explozie, asta din cauză că la concursul lunar din februarie, tema a fost \"țurțuri\". Și să știi că au ieșit mici capodopere despre subiect.
Dar definiția lui Mușatescu n-o știam, așa că am încă un motiv să-ți mulțumesc.

Văd că între timp a apărut și Loredana. Bag de seamă că poza ei i-a sugerat același lucru - liniștea.

Prima oară am vorbit doar despre poze, uitând să mă refer și la poeme. Așa că am revenit. Poemele mi se par de bună calitate, fiecare a încercat să dea ce are mai bun. Unul singur dovedește, cred eu, lipsa de experiență sau poate, lipsa de lectură în domeniu:

Freamăt în luncă -
splendoarea primăverii
încântă omul

În haiku nu au ce căuta sentimente exprimate explicit (\"încântă\") și nici forme poetice uzuale în lirica occidentală - epitete, comparații, metafore (în cazul ăsta \"splendoarea primăverii\"). Dacă totuși poetul vrea să-și exprime încântarea, îi sugerez ceva de genul:

Freamăt în luncă -
în cântat de ciocârlii
doar eu neclintit
:)

Urare de Paște

Mioara-mi spune: -Tu, la dezacord,
Ești culmea, bați record după record.
Fii mai atent, nu mai greși așa.
- Păi... Paște fericită, draga mea !

Când m-a invitat Cristina Rusu să particip la o haiga de primăvară, mă așteptam la niște poze cu floricele și păsărici, cu multă culoare, cu triluri și fâlfâit de pene, cu natură reînviată.
Când colo, a venit cu niște (cred) stampe chinezești, în culori estompate (oare e corect estampate?) care, în loc să sugereze multă agitație prin culoare și zgomot, dimpotrivă, îmi umplu sufletul de liniște. Se pare că nu sunt singurul, două dintre poeme se termină cu \"câtă liniște !\".
Surpriza mi se pare deosebit de plăcută. Și cum rar ai parte în viață de surprize plăcute - mulțumesc, Cristina !

Cornel, ai dreptate în tot ce zici. Ce aș putea adăuga - și în primul poem și în al doilea am încercat să redau:
- contrastul dintre îngrădirea sugerată de sârma ghimpată și libertate; nimeni nu va putea îngrădi absolut totul; poate că ciocârlia sugerează chiar mai bine conceptul de libertate neîngrădită;
- în al doilea poem mai mult decât în primul (ai avut dreptate să-ți placă mai mult), vin cu ideea că îngrădirea este numai aparentă, exterioară; în interior rămâi la fel de liber; Calea Lactee este aceeași pentru toți cei care o privesc, fie ei înăuntrul sau în afara gardului; poate că cei care nu știu să-și ridice din când în când ochii, deși în afara gardului, sunt mai îngrădiți decât cei din interior.

Acel \"deasupra mea\" (în loc de \"a noastră\") mai are un motiv, în afara celui sugerat de tine: un haiku trebuie să surprindă particularul, nu generalul; trebuie să comunice impresia \"mea\" despre un aspect particular, într-un anumit moment (acum!) și într-un anumit loc. Din cauza asta, \"noi\" și \"nostru\" nu prea au ce căuta într-un haiku.

În sfârșit, ultimul poem este diferit cumva. Dacă primele două se referă la îngrădirea exterioară, al treilea vine cu țurțurii de gheață, care simbolizează iarna. Pentru mine, locuitor de pe malul mării, iarna este o îngrădire care amplifică efectul sârmei ghimpate. Îmi plac în ordine vara, primăvara, toamna, dar iarna este total nesuferită. După două zile de ninsoare urmează două săptămâni de nămeți înnegriți, mocirlă și gropi pe care nu le vezi dar te zgâlțâie. Iarna ar trebui să vină numai la munte. În compensație, sunt de acord să renunț la primăvară și toamnă - la mare să fie numai vară.

A vrut să mi-o scoată... apoi n-a mai vrut,
Oprindu-se fără cuvinte,
Am tras o concluzie-așa, la minut:
E de-aia de minte !

Când m-am întors acas\', pilit
Și m-am văzut în pat, lungit,
Imens, nu m-am putut abține
Și-atuncea... m-am scăpat pe mine.

Văzând că e deja acasă
Și-are-un alibi frumușel,
S-a hotărât tiptil să iasă,
Să bea și el un păhărel.

Cu Dom\' Traian avem un țel
Și țara merge ca pe roate;
Când e cu Boc pe lângă el...
Îmi pare-un om și jumătate!
(Nae)


E drept c-acuma sunt cam bleg,
Că... hâc!... s-a terminat tot romul:
Cine-i jumatea înțeleg
Dar cine-i omul ?

Săpând în a comunei vatră
Găsii o diplomă de piatră;
Constat, citind ce scrie badea
Ion: era de la Oradea.


Ioane, te-ai supărat degeaba pe GPI, pe jumătate a glumit. Cealaltă jumătate e un pic adevărată și îți demonstrez: în mai puțin de doi ani (pe care știu că îi împlinești în mai) ai postat de două ori mai multe epigrame decât mine, care am început practic în 2005. Și să știi că era o vreme în care, după Genuneanu, eram cel mai prolific epigramist de pe site.
Ce vrea să spună GPI este că (probabil), neavând încredere în propriul discernământ, postezi și bune și rele, așteptând reacția noastră.
Ce este la fel de adevărat este faptul că, în felul ăsta, ai avansat enorm în mai puțin de doi ani. Practic, din nimic ai devenit epigramist și nu poate nimeni nega asta. Dar metoda are și revers: epigramele tale mai slabe sunt comparate cu cele foarte bune.

GPI, vin mai rar pentru că sunt ocupat. Acum, de exemplu, plec la Slobozia, la lansarea lui Laurone. :)

Aceste gropi care nu-s rare,
Cu adâncimi fenomenale,
În București nu sunt lunare,
Fiindcă sunt săptămânale.
(Laurone)

Exact, la frecvența în timp mă refeream și eu

Ba-s zilnice și fiecare,
Văzându-le, își pune-n minte
Dorința lui cea mai fierbinte -
Să fie cratere lunare.


Milos Petru, Petre Augustin, Stefan Victoria

Când un savant s-a-ncumetat
Și gropi a luat la socotit,
Într-un final a inventat
Conceptul nou de \"infinit\".


La noi, cu criza asta dură,
Sunt cratere în număr mare
Distribuite pe centură.
În rest, mai mult pe trotuare.
(GPI)<>

Când neatent, mai cazi în gropi,
(De tine nominalizate),
Nu te mai scot nici șapte popi,
Din ele... din păcate.

Ne-așteaptă o surpriză,
Mai mare ca la Ialta:
Ne scoate Boc din criză...
Ca să ne bage-n alta!
(Ion Ruse)


Le vom face o surpriză
Lui Băsescu și cu Boc:
Ei ne spun că ies din criză,
Însă... îi băgăm la loc!

Sorin, din cele două, cea de sus mi se pare net mai bună decât cea din comm, pentru dublul sens al lui \"praf\".
Încerc să încropesc și eu ceva pe aceeași temă.


La mormântul unui prieten

Un Epigramist îngână
Pe șoptite-un epitaf:
Jos, Costică e țărână,
Sus, c-o sticlă, eu sunt praf.

Îți spun, ca să-nțelegi,
O vorbă-adevărată:
Nevasta ți-o alegi,
Vecinii, niciodată!
(Laurone)


Parc-aș schimba un pic.

Îți spun, ca să-nțelegi,
O vorbă ce e lege:
Nevasta ți-o alegi,
Vecina te alege!

Sau o fi invers? Nu cumva faptul că \"nevasta ți-o alegi\" e o iluzie?

Poa\' să fie grasă,
Sau, din contră, scoabă,
Chioară, mofturoasă,
Dacă e na-babă.
(Victoria)


Cred că poate fi adăugat ceva.:)

Poate fi grăsană,
Sau, din contră, scoabă,
Scundă sau baba-nă,
Dacă e na-babă.

...ai dreptate. De multe ori, oricât aș fi de serios, sar pârleazul către senryu. De data asta, chiar a fost nepremeditat.
În schimb, de primul poem chiar sunt mândru. Mai ales de când am primit următorul comentariu, care m-a emotionat.

\" In anul 1960, la Casa de Cultura a Sindicatelor din orasul muncitoresc Hunedoara, in pofida obisnuintei de culturalizare a maselor, un afis sters in alb si negru facea senzatie: \"Lacul lebedelor\" cu Opera din Cluj. Prim-solista, o tanara de 20 de ani, debutanta, plina de tremurul emotiei. Nu stia cum va fi primit Ceaikovski in palmele batatorite.
Stupoare! Sala arhiplina, cu manifestarea obisnuita a celor ce se plac cand se aud.
Pe la mijlocul uverturii s-a facut liniste. Emotiile sunt din ce in ce mai mari.
Intre acte, taceri.
Si moare lebada... Ramane jos.Cauta sa-si ascunda respiratia. Doar broboanele se scurg reci de-a lungul sirei.
Si iar tacere...
... Si se ridica. Aplauzele rup tacerea. Batai din palme, din palmele sanatos batatorite. Si... obisnuitul bis. Bis, bis...

In 2009, pe malul lacului din apropierea aceluias oras, obolul toamnei se asternea pe oglinda.
Si apa tremura...
Si timpul sta...
Si tanara balerina e aici...

frunze pe apă -
pe mal doar o batrană
privind lebăda

Fiecare ascunde o balerina. Fiecare isi regaseste in istoria lui, debutul.
Multumesc domnului Norea!\"

Radu Ignătescu