Poema de la Sâmbăta

Patru Megane si un Ford Plecat-au către munte. Toti ingineri, toti foști colegi Cu Aurel în frunte. Pentru traseu s-au tot sunat, Dându-și mereu de știre. La Sâmbăta s-au adunat, O veche mănăstire. Stareț, călugări și chilii, Icoane, sticlă, pictori, Pereți cu fresce, culori vii Si Rică printre ctitori. Au mers apoi la pensiune. Grătar, cotlete, miei, Beri și palincă, toate bune Și păstrăvi cu mujdei. La poze galbene de timp, Priveau cu nostalgie: - Ce tineri și frumoși eram Atunci, în studenție ! Aer curat, șopot de râu Și veselie mare. Dodo comandă hotărât: - Dați șopotul mai tare ! După trei beri, cam ambetat, Strigând cu glas vioi, Rică anunță repetat: - Eu stau la douăjdoi ! Toți la culcare au plecat În paturi, cuminței. Dodo, Norică și cu Mișa Au stat pân-pe la trei. A doua zi, mai pe la zece, Spre munte au plecat. Pe Viștișoara-n sus, cea rece, Curgând învolburat. La un popas, Norică-și scoate Pantofii. Vitejește El în șuvoiul înghețat Râzând se bălăcește. Privind la munți stâncoși și goi, Înzăpezite creste, Uitau de griji și de nevoi, De oameni “care este”. Căci brazii, munții, toate-n jur, Oameni de calitate, Dădeau senzația de calm Și de eternitate. Întorși apoi la pensiune, După o scurtă masă, Patru Megane și un Ford Plecat-au către casă. Însă pe drum, un scurt popas La Rică au făcut Căci are omul un conac De vis, nemaivăzut. Ascuns în satul Ludișor Dă vieții un nou sens. Teren, livadă și conac Și-un alambic imens. Pe prispă stând, cu coana Luci O gazdă primitoare, Beau o cafea și discutau Privind la munți, în zare. Iar Laurențiu, inspirat, Citind cu glas vioi, Lui Rică el i-a dedicat Poemul “Douăjdoi”. Mergând spre casă, pe-nserat, Gândeau cu nostalgie: - În viață, când ne-o fi mai rău, Așa vrem să ne fie ! 21.06.2004