100% Cotton

Aceasta este povestea intalnirii cu John, omul care, intr-un anumit fel, mi-a schimbat viata.Cele ce urmeaza sa astern s-au intamplat undeva prin februarie 2001. Eram student erasmus, ma rog, socrates pe vremea aia la Zaragoza. Era o seara ploioasa, de fapt cred ca ploua de vreo saptamana, marunt, mocnit. In Aragon ploua mult in aceasta perioada, si, atmosfera grea de plumb umed si mucegait e dublata de \"el cierzo\", un vant taios ce coboara neobrazat pe culoarul Ebroului.De acolo gluma ca recunosti un \"manico\" (zaragozan) dupa faptul a isi tine capul indesat in gulerul ridicat. Se inserase, imi aduc aminte ca eram tolanit pe canapeaua din sufragerie, aveam in fata o blestemata de bere careia ii zicea \"ocho coma seis\" = 8,6, ce isi lauda prin insusi numele comercial concentratia alcoolica. O bere oribila de altfel, dar cea mai ieftina din Lidl, la randul sau, cel mai ieftin hipermercado din Aragon. La un moment dat s-a deschis usa, a intrat Marcela, fata din Chile, o indianca veritabila,din sangele lui Lautaro araucanul, micuta si oachesa, frumoasa ca o salbaticiune obraznica. Era insotita de un baiat inalt si slab. S-a apropiat de mine, si-a trecut mana prin parul meu, a rostit un \"?Que tal Danillio?\" si mi-a sorbit hoteste din berea ce o aveam inainte. Apoi mi-a spus ca John ramane cu mine pana mai tarziu si a plecat. Nu m-a surprins acest fapt, eram obisnuit ca in casa noastra sa ramana persoane necunoscute. Adesea dadeam petreceri, iar usa ramanea deschisa si se intampla ca in casa sa intre persoane complet straine, fara ca acest lucru sa fi suparat pe cineva. Proprietara care a gasit intr-o dimineata zeci de persoane dormind pe jos, cred ca a fost singura deranjata de acest lucru. Dar eu, la naiba, eu nu, la urma urmelor in acele vremuri ale haiduciei mele, eu eram un anarhist,un revolutionar, credeam in \"fitoterapie\" si in amorul liber, iar ea, batrana, era o fosila franchista. Cu rusine recunosc ca, am intrebat-o odata, facand pe prostul, daca e adevarat ca Carrero Blanco a murit intr-un elicopter. Nu mi-a inteles gluma malitioasa, din fericire... Nu-mi aduc aminte din ce stat era John, stiu doar ca era din Sud. In acele vremuri, cum sa spun, nu eram tocmai un model pentru tineri, aveam unele obiceiuri proaste care alterau memoria de scurta durata, ingreunand achizitia de noi informatii. Nu e de mirare ca anul meu in Zaragoza nu a fost tocmai un succes scolar. La naiba, nu a foat nici prima data, si dupa cum din pacate s-a dovedit, nici ultima data cand am dezamagit... :(. Dar va rog sa ma credeti, e aproape vremea cand nu am sa mai dezamagesc... Americanul mi-a placut de la inceput. Era timid, dar avea lipici. Am palavragit. Nu fuma, nici macar tutun. L-am servit cu putin vin alb. Stiu ca am vorbit de seminoli, dar cu toate acestea stiu ca nu era din Florida. Poate ca era din Georgia. Ma rog, incepea sa imi placa tot mai mult. Era politicos, retinut, dar ca orice mare timid stia sa isi apere cu pasiune ideile. Pe atunci eram un ateu exhibitionist. John isi exprima credinta religioasa ca un copil naiv si oarecum exaltat. In mod normal as fi facut un punct de glorie din ateismul meu rationalist, consideram slabiciune pana si agnosticismul. Dar acum zambeam. Imi era tot mai drag flacaul asta.Nu mai stiu, din pacate, exact ce am mai vorbit, stiu ca la un moment dat am vorbit despre Ivanhoe si despre \"sir(sic!) Walther Scott\" dupa cum ii zicea el. Clar, am vorbit si desre Nord si Sud, americanul asta era total diferit fata de nesuferitul Josh din Maine, ce statea pe strada Pamplona, studia stiintele economice si era un nesuferit arogant, de parca el gaurise macaroana. Eu il luam pe John peste picior, cu sclavagismul, cu dintr-astea. El mi-a spus ca Sudul nu inseamna sclavagism ci spirit! Radeam copios de acest anacronic demn urmas al lui Robert Lee. Intre timp au coborat in salon si Paul si Matieu (nu stiu daca scriu corect), prietenii mei francezi degenerati. Erau veseli nevoie mare, probabil se pudrasera cu putin timp inainte.(Nu am nimic cu francezii, Anthony si Gael erau ok, dar la naiba, ei erau bretoni, nu francezi...) Paul nu ma mira, era alsacian, de la astia niciodata nu poti astepta ceva bun. Glume, glumite, chichoteli, povesti baietesti ieftine ce se exprima in litri si in centimetri. La un moment dat a intrat X, o italianca, care avea in peninsula italica un logodnic marxist,ce a si vizitat-o in spania o data, dar ea traia in Zaragoza cu un muncitor catalan cu parul lung ce vorbea putin , fuma mult si asculta Placebo. Probabil daca ar fi aflat asta italianul, si-ar fi schimbat orientarea politica... De cum a intrat, francezii au schimbat cu ea cateva vorbe picante, dar in acelasi timp, John s-a ridicat in picioare, putin stangaci din cauza timiditatii si a sarutat mana fetei... Stiti, din acea zi sunt sudist, si nu din simpatie fata de sclavagism, ci din dragoste fata de spiritul confederat, care inseamna noblete, cizelare si eleganta. Acea zi a insemnat un punct de cotitura pentru viata mea, m-a intors, incet-incet, cu pasi timizi precum John spre un spirit clasic al bunului simt! Iar John a capatat in mintea si in sufletul meu dimensiunea mitica si tragica a unui Robert Lee, asaltat nu de puhoiul unionist, ci de acela al modernitatii banale si desensibilizante. Cu dragoste pentru spiritul confederat!