Dan Dănilă

Cui să îi las oare cărțile mele, cele ușoare și cele grele, cele știute sau chiar necitite, cearcăne vechi, coperți obosite de mâini fierbinți sau de renunțare, poate de lacrimi, pătate cu

Dacă toate întrebările ar avea răspuns și iubirea ar câștiga războiul cu sângele într-o înserare ce ar putea fi ultima în fiecare celulă s-ar dizolva pacea rodnică precum cancerul și fără

Dinspre balcani adie a cenușă și a cocleală prinsă-n epoleți: vai de vecina ce-a născut băieți și a ascuns icoana după ușă, vai de vecinul nostru cu coran, prietenul, colegul tău de

Și eu am avut odată același gând, adică să scriu un tratat despre seară, dar tăcerile ei mă înfioară, aș fi preferat uneori să o aud râzând înalt, pe sub lămpi arzând violet sau

Zgârciți cu număratul în secunde și generoși cu anii cum am fost, ne-ascundem răsuflarea fără rost de teii care vor să ne inunde de orbii care flutură bastoane făcând numărătoarea unor

El vine din țara în care poezia e iubită, se plimbă în trăsuri de lac, salută blând poporul ce aclamă, iar din când în când, împrăștie stihuri în limba sanscrită sau coptă, etruscă, avară,

Vrând-nevrând, seara se desprinde de trup, se înrolează în toate războaiele pierdute, scrie catrene pe partea nevăzută a lunii, începe un vis și apoi renunță pentru altul, își sacrifică, naiv,

După ce îl vom termina și pe acesta, după ce ne vom fi îngropat toți copiii, vom sta iar la masă, viii cu viii sub mantia scumpă a lunii, celesta trecând înfrigurați pe hărțile pătate cu

Nu se mai nasc acuma cristofori nici magelani să caute altă lume, să ne trimită-n sticle verzi scrisori pe răsucite frunze scrise anume să deseneze canibalii cruzi și șerpi cu pene care

Nu, noi nu am rămas de căruță, pietonii abia mai au loc pe trotuare de atâtea limuzine, viața miroase a benzină, a cauciuc ars, ce busuioc, aproape totul e cu o treaptă mai sus căderile sunt

Mulți spun: era mai bine înainte de-a fi dospit încet un dor de haos, când tineri sau copii fiind sugeam ca laptele speranță vie dublați în apa clară a mirării aveam atâta vreme să ne

Prieteni, titanicul nostru de mult s-a transformat în castel de coral, corabia nebunilor și ea a-nflorit sub algele lungi, același tumult de spume amare pe coame de val le trage spre portul

Uneori, recitind, parcă îți trec privirile prin file, ca printr-o lentilă cam fumurie care nu numai mărește, apropie, ci totodată deschide perspective dintre cele mai ciudate și devii sașiu de

Precum o pată purtată de mult pe iris deschisă, reproș dureros, cuvântul tabu și nemângâierea : ca o iubire veche, ca un tumult, sub pielea desenată până la os de o cerneală neagră ca

Visez că zbor, dar tot mai rar, mi-e susul jos când mă rotesc, sunt tot mai greu de pământesc ca o sfârlează de arțar închid pleoapa – în zadar, aripile nu îmi mai cresc : de-atâtea

Spre dimineață foaia curată lângă scrumieră lângă hârtia carbon lângă ceașca de cafea rece lângă stiloul care trebuie spălat înainte de a pune altă cerneală pentru altă

Julieta, Julieta, îti trimit scrisori din Creta, pana mi-a ajuns la os și mi-e scrisul prea frumos și-ți trimit poeme simple ca să ți le pui la tâmple Julieta, Julieta, tu mi-ești alfa și