Cotidian

Cerul era înnorat și învelea blocul spre care mă îndreptam, și o dată cu el și pe mine, ca o pânză moale. Vântul îmi răcorea fața, care încă îmi ardea, și foșnea printre frunzele copacilor. Aducea, încărcat de umezeală, mirosul de motorină arsă împrăștiat de mașinile ce goneau pe stradă, mirosul de parfum ieftin al prostituatelor de la colț, mirosul plantelor care respi¬rau liniștit. Blocul nu era luminat decât de lăm¬pile albicioase de pe trotuar și de becul din holul de la intrare, în rest era întunecat, nu se vedea nici o lumină, la nici un apartament. Cerul nopții se reflecta în geamurile încadrate de rame subțiri de lemn și termopan. Călcam apăsat, grăbit, cu privirea la bălțile de pe trotuar. Mâinile le țineam în buzunarele de la haină, cu toate că nu imi era frig. Pipăiam febril cheile și mărunțișul pe care uitasem să îl las acasă. Cu mișcări robotice, ajuns în fața ușii de la intrare, am format numarul garsonierei lui ... 32, și în timp ce suna, repetam în gând de zor, ca un școlar emoționat ce trebuie să recite o poezie, “eu sunt … eu sunt …”. Zgomotul metalic zăvorului de la ușă mă întrerupse. Deschise ușa fără să întrebe cine îl deranjează la ora asta. Știa că sunt eu. Numărul 32. Ușa era întredeschisă. Lampa din colțul camerei răspândea o lumină roșiatică în întreaga cameră. Timid, am împins ușa și am intrat. - Eu sunt. - Hei ... ai ajuns, răspunse el din bucătărie. - Da. Am spus eu, în timp ce mi-am dat haina jos și m-am așezat pe canapeaua incomodă. În cameră plutea un miros acru. Venea de la o portocală lăsată pe masă, pe care nu o terminase. Capătul tăiat se înnegrise și se stricase de tot, iar sucul se încleiase în farfurie. Pe masa neagră, dreptunghiulară, în care se re¬flecta lumina sângerie a lămpii, se afla o scrumieră din plastic. În ea ardea o țigară lungă și subțire, cu urme de salivă pe filtru. Am luat-o și am stins-o. Pe mar¬ginea mesei era un pachet de țigări și o sticlă de cola. Pe etichetă erau desenați tineri plini de viață, o blondă și un brunet îmbrățișați. Ironic. A venit la mine, m a îm¬brățișat și mi a înfipt în gură limba care îi mirosea a medicamente. Mâinile lui umede se plimbau pe spatele meu și mă strângeau, vroind parcă să mă cuprindă cu totul, ca o menghină. - Ai mâncat ceva azi ? am spus eu, eliberându-mă din menghină. Îl priveam în ochii lui roșiatici și pierduți. Așteptam minciuna. Iar aceasta nu întârzie să apară. - Da. Nu vezi ca mi-a rămas din portocală ? Spuse el, întorcându-și privirea spre televizor. I-am privit mâinile. [...] - Mai ții minte când ai văzut că iese un fulg din pernă și, după ce ne-am trezit, l-ai scos și ai zis, ce moale e!, și m-ai mângâiat cu el după ureche și pe piept, dup aia l-ai aruncat pe podea ? [...] - Ce faci singur aici? m-a întrebat el și m-a îmbrățișat. - Stau pe balcon și mă uit la ploaie, i-am răspuns. M-a mușcat ușor de ureche, a scos din buzunar pachetul albastru de tigări, a scos două și l-a pus pe balustradă. -Trebuie sa plec, i-am zis. Parcă fără să m-audă, mi-a spus să vin înăuntru și să închid ușa de la terasă, fiindcă o să intre ploaia înăuntru și mai și fulgeră. Mă uitam și eu afară. - Tu când erai mic nu te uitai la ploaie? Nu puteam să ies la joacă, așa că stăteam și mă uitam pe geam cum plouă. Era foarte mișto. - Ești un tip foarte ciudat. Îmi pare rău de tine, mereu stai cu ochii închiși și visezi tot felul de lucruri, nu-i așa? Nu știu cum să-ți spun exact, dar dacă te-ai bucura și tu cu adevărat, n-ai mai fi preocupat să cauți și să vezi ce-i în miezul lucrurilor, n-am dreptate? Nu-i răspund. Privesc afară. Oameni care așteaptă autobuzul pe marginea drumului, un bețiv în costum care se împleticește, o bătrână care trage un căruț plin cu pungi. Toți se amestecă cu ceea ce aveam în cap înainte. - Vreau să ne despărțim. [...] Pe drum, ne-am oprit la un ABC, eu să-mi cumpăr o revistă și el, țigări. Fata de la ABC statea aplecată peste tejghea si mesteca plictisită gumă, și când ne-a văzut – ne știa din vedere – s-a oprit din mestecat. Se uita prelung la M. - Kent 8, nu ? - Da. Și \"Photomagazine\" pe luna asta, te rog. Am continuat eu. Cu un zâmbet acru, fata se aplecă după revistă. Purta niște pantaloni strimți de culoarea oului de rață și i se zărea dunga de la chiloți. - Altceva ? Eram pregătit să spun că nu, dar ea continuă discuția inexistentă cu M. \"Și ce mai faci ? Nu te-am mai văzut de ceva vreme pe aici. Nici măcar la cheful de săptămâna trecută.\" Începu iar să mestece cu poftă, ca și cum l-ar fi mestecat cu totul pe M, iar singura ei dorință fiind aceea de a stoarce toată viața din el. \"Așa ocupat ești ? \" - Îhî, a fost cam gălăgie, da\' dacă mai e vreun chef, tot nu aș veni. Nu mai este nimic interesant de făcut. Mă însor. - Ce? Vrei să te însori?, țipă ea, oprindu-se iar din mestecat. - Bineînțeles. Ce credeai, că nu? Am luat revista și am înghițit în sec. [...] - Ai dreptu\' să spui așa ceva? Ce vrei de la mine? Vrei să-ți spun că te iubesc? Asta e? Bine, îți spun, da\' să nu mă mai atingi și nu mă mai bate la cap cu tâmpenii, te rog eu! - Nu e, mă, așa, nu te enerva, că nu e așa, ce vreau eu să zic e că trebuie să vorbim despre asta. Ã? Înțelegi, nu vreau să renunțăm. Mă asculți? - Te ascult, hai zi repede, termină mai repede. - Eu nu vreau să ne despărțim. O să fac ceea ce trebuie, nu-ți mai dau bătăi de cap, dacă vrei să te fuți cu alții, nu mă supăr. - Poftim ?!?! Îl priveam cum rostește cuvintele și îmi venea să vomit. Aveam senzația că persista pe undeva prin gură, și dacă dădeam cu limba, îi simțeam uneori gustul. Gustul lui, amestecat cu al ei. - Te rog ... haide ... te iubesc. - Cum poți să zici așa ceva și să mai și crezi ce zici? Nu ți-e rușine ? Și ce-i cu prietena ta? N-are nici o legătură, eu n-am cunoscut-o, iubita ta n-are nici o legătură. Mi-e silă să mai stau cu tine, înțelegi? Nu mă mai suport, mă simt oribil dacă mai stau cu tine, mă simt oribil și nu pot să suport chestia asta! [...] Când s-a închis ușa, M. a strigat după mine, dar de afară nu a venit nici un răspuns.