Nebunia femeilor și studierea soacrelor

Așa cum frumusețea Pământului poate fi apreciată plenar doar de cosmonauții aflați un pic dincolo de orbita acestuia, tot așa nebunia unei femei nu poate fi estimată de bărbatul acesteia decât la o distanță adecvată de la divorț. Suficient de mică cât relieful acesteia și erupțiile de psihopatie să rămână vizibile, dar totuși nu atât de mare cât vânzoleala să devină complet ignorabilă. Studiul fiecărei soacre este din perspectiva bărbatului conștient zațul de cafea în care acesta își poate citi ursita de peste ani cu aleasa, motiv pentru care sfătuiesc mai tinerii mei colegi de hoardă masculină să părăsească, la primele semne de desincronizare a gândurilor acesteia, relația cu aparenta ei fiică normală. Orice pretext („mă duc să văd dacă am lăsat luminile la mașină aprinse”, „duc gunoiul, mai întârzii”, „trebuie să dau raportul pe nava mamă”) este în context convenabil, singura variabilă fiind doar viteza de deplasare cea mai potrivită. Desigur că nu există pe Pământ femei, neveste sau soacre, perfect normale și pentru cei blestemați de apucături heterosexuale aceasta este desigur o problemă. De dragul reproducerii speciei oricare din noi trebuie, într-un moment sau altul al existenței, să facă amendamente pentru a accepta fluxul ideatic, modalitatea de judecare, mareea emoțională sau criteriile de apreciere ale femeii obișnuite. Nu pledez în nici un caz cauza bărbaților care își imaginează că au câteodată dreptate, a inconștienților care sfidează codul galben de îmbufnare doar ca să se trezească în cod roșu de cicăleală, în nici un caz pentru acei don Quixote ai logicii încercând să oprească cu sulița argumentelor morișca exprimării consoartelor. Toți acești imaturi sunt niște Parsifali deplorabili căutând un Graal inexistent, cu prețul atâtor cozi de dragoni luate peste bot, sulițe de zmei înfipte în cur, sau, și mai dureros, încărunțiți prematur de cârâiala Mumei Pădurii. Vorbesc strict despre bărbatul cu frică de dumnezeu care a învățat abeceul comunicării cu femeia, de la simplele „da, dragă”, „acuma vin” și „imediat” la mult mai elaboratele „ce vrei să facem diseară”, „greșesc că nu te apreciez mai mult” sau „poftim cardul și marș la Mall”. Despre cel care a găsit constanta universală cu care se înmulțește nebunia feminină pentru a– i calcula tolerabilitatea. Pentru că până la urmă nici măcar la acest nivel nu se cunoaște faptul că, oricât de mare ar fi la un moment dat, nebunia femeilor tinde să crească cu timpul, ca un fel de încălzire globală, antamată de efectul de seră al interacției cu masculul, prin acumularea faptelor și contradicțiilor în atmosfera fiecărui cuplu. Este momentul în care femeile devin niște troleibuze gonind cu captatorii săriți peste trecătorii nevinovați îngăimând scuze și despre acești nefericiți vorbesc aici. Pentru că fiecare din ei ar fi putut, de la prima cafea băută cu soacra, să vadă în aceasta pe Ofelia de peste ani, învârtind deasupra capului cu ochi strălucitori paloșul psihopatiei și scandalului spre creștetul și testiculele nevinovatului. Așa că scuzați-vă politicos, pupați-le mâinile la amândouă și plecați de la primul semn, sau nu mai pretindeți când ajungeți la avocat să vă plângeți de yala schimbată la ușă și de coaiele aflate în punguță de firmă, că nu ați avut cum să știți ce urmează.