Amintiri - partea 5

Spre sfârșitul anilor de liceu, starea de echilibru familial fragil, câștigată cu prețul atâtor discuții în contradictoriu cu părinții, niște oameni cu pusee de negativitate izbucnind pe neașteptate, după fiecare escapadă mai mult sau mai puțin nocturnă, fie ea bahică sau nu, stare de echilibru bazată pe acceptarea mai mult sau mai puțin condiționată de către aceștia a existenței unor priorități în viața mea ușor divergente de presupunerile lor, a fost brutal și iremediabil întreruptă de apariția în calea siajului meu a icebergului numit examenul de admitere la facultate. Spre deosebire de perioada imediat postrevoluționară, când pentru intrarea la medicină erau suficiente consimțământul propriu și un număr obișnuit de cromozomi în majoritatea celulelor corpului, prin anii 80 admiterea se făcea printr-un examen destul de dur și necontrolabil prin care, din câteva mii de tineri cu chef de a deveni medici ca să plece din țară se alegeau cele câteva sute, suficient de deștepte cât să poată realmente aspira la traversarea înot a Dunării, cu diploma-n bot, peste 6 ani. Cum raportul dintre rezultatele financiare și numărul de ore alocate serviciului de către tata la spital mi s-a părut din pruncie suficient de satisfăcător pentru o carieră dezirabilă, mai ales comparat cu cele petrecute de mama la contabilitatea unei fabrici, eram de-acum hotărât să obțin admiterea la facultatea de medicină, fie numai pentru a duce mai departe tradiția siestelor masculine de după masă. Atenționarea părintească a tatei că în caz de eșec nu trebuie să-mi fac griji excesive, având în vedere că mă așteaptă doi ani de trândăvit pe banii statului în armată s-a dovedit un imbold suplimentar, deși cu anumite conotații personale exagerat anxiogene. Pe vremea respectivă circula o mitologie caracteristică unora din tații de băieți, conform căreia trimiterea odraslelor în armată ar putea constitui pentru familie, pentru viitoarea noră, pentru patrie, dar mai ales pentru tinerii în chestiune un pas maturizant necesar, chiar indispensabil. Că aplicarea rigorilor vieții în frig și insomnie și înfulecarea de la cazan ar putea întrucâtva da imboldul final necesar secreției de testosteron, posibil deficitară la molâii trimiși să conviețuiască în această perioadă a vieții lor între oameni normali și persoane cu țâțe. Desigur anii 80 nu erau reputați sub nici o formă pentru vreo obsesie maladivă a adulților de a-și cocoloși excesiv odraslele. Singura tabletă pe care mi-ar fi luat-o taică meu ar fi trebuit să fie din lemn de brad și nu cred că era preocupat în vreun fel de existența sau nu a blugilor, adidașilor și tricourilor de firmă. Ca să ajungă la psiholog un copil cu probleme trebuia să manifeste simptome ceva mai avansate decât vreo constipație de stress rebelă la dieta cu rodii și ananas și până la căutarea amănunțită a străfundurilor subconștientului adolescentului aparent fragil și sensibil se încerca bătrâneasca metodă de scărmănare getodacă în scop curativ a spinării. Cu toate acestea o parte din colegii mei, ba chiar și fratele meu după cum s-a demonstrat ulterior, nu au avut această complicație suplimentară în viață, părinții lor descoperindu-le la timp platfusurile, mătreața malignă sau hipertricoza calotei, necesare scutirii de participarea la instituția generoasă a MapN. Recunosc că am fost invidios pe aceștia și, deși nu sunt convins că în caz de eșec nu ar fi făcut ceva să-mi găsească și mie veruci pe glandă, i-am rămas dator tatei, cel puțin la nivel de intenții, cu găsirea la bătrânețe a celui mai cazon și mai ordonat azil de bătrâni. Asigurarea primită privind existența unui program stabil pe următorii doi ani în caz de eșec mi-au adus, în modul caracteristic artei motivaționale a epocii, imboldul necesar să rup cărțile, însemnările și meditatorii, până în momentul de eliberare în care am fost afișat al treizecelea pe lista de admiși, moment asociat de incinerarea ritualică a tuturor cărților, însemnărilor și caietelor de meditații. A fost de altfel momentul în care, probabil, arta militară a României a pierdut un potențial mareșal, având în vedere că, așa cum era obiceiul, celor 2 ani de armată preconizați a-mi clădi caracterul și a-mi rafina dorința nativă de militărie le-au luat locul termenul „redus” de doar 9 luni de vacanță coordonată de șefi ierarhici gătiți cu chipiu. După o vacanță dedicată, ca de obicei, băutului, bătutului mingiei și încercărilor un pic patetice de a-mi pierde virginitatea, am început cariera militară la regimentul de infanterie din Piatra Neamț. În ironia ei nesecabilă soarta m-a trimis să fugăresc inamici și tancuri imaginare pe chiar plaiurile pe care, cu jumate de secol în urmă propriul meu tată fugărea caprele și oile familiei în continuarea tradiției ancestrale a marelui neam de răzeși cu nume de pasăre cântătoare. Când sunt treji moldovenii sunt persoane drăguțe cu firi plăcute. Trebuie însă să faci 9 luni de armată prin Moldova ca să înțelegi că motivul acestei calinități aparente constă în mare parte din faptul că cei care sunt psihopați și antisociali sunt trimiși de fapt în armată și transformați în militari profesioniști (sau cum le ziceam noi cu respectul cuvenit, apeviști). Þin minte că prima mea interacțiune cu un astfel de condamnat la armată pe viață a avut loc în dormitorul comun, care era oricum un pic prea mare pentru gustul meu. Ca și cum acest impediment și atentat la intimitate nu ar fi fost suficient, ni s-au înmânat niște straie ciudate, de culoarea scaunului omului hrănit cu spanac și niște bucățele de postav roșii, numite „petlițe”, necesare a marca pentru orice om neatins de daltonism că suntem în fapt infanteriști. Destul de intrigat privind procedura, aparent de neînțeles, prin care se poate doar cu un ac și un mosor de ață, să legi petlița de veston, nu am băgat de seamă intrarea în dormitor a unei persoane de dimensiunile și aspectul unui hominid oprit din evoluție și nici reacția respectuoasă a celorlalți colegi care s-au ridicat în picioare. Din păcate însă gibonul m-a remarcat după aerul încurcat cu care, deși tolănit, încercam anevoie să nimeresc acul cu ața și a declanșat niște urlete de Pavarotti lovit în coaie și o cavalcadă de cuvinte din care am reținut, până să-mi crape timpanul, doar „soldatule”, „imediat” și „mă-tii”. Toți apeviștii de la regimentul nostru erau niște persoane cu voci sănătoase, de care erau suficient de mândri cât să-și ia timp să le probeze zi de zi și uneori chiar și noaptea. În afară de asta s-a mai dovedit și faptul că, până cu un an sau doi înaintea noastră, regimentul fusese de fapt batalion disciplinar, astfel că oamenii aveau niște deprinderi de care de-acum era păcat să se dezbare. Nu am înțeles prin ce mecanism au ajuns cei 40-50 de mediciniști din București să facă armata la Piatra Neamț. De fapt în momentul incorporării am avut o alegere de făcut, între infanteria în fundul Moldovei sau o unitate de parașutiști din Buzău. Întrucât în ce mă privește amețesc și când mă uit în jos treaz de la etajul doi, ideea de a sări din obiecte zburătoare în mișcare mi s-a părut la fel de apetisantă ca epilarea intimă cu pila și, aparent, nu am fost singurul gândind așa, astfel că doar 4 dintre colegi au ales să servească patria cu curul prins de funiile vreunei parașute. Nu am înțeles însă nici unul din noi motivul exact pentru care niște băieți fini, nemaivorbind de pilele multora dintre noi, am fost trimiși să ne scuipăm plămânii printre psihopații pietreni. Să fi fost vreun eșec nemeritat a vreunui fiu de general de stat major la examenul de admitere din acel an sau poate răzbunarea ultragiată a vreunui alt ofițer superior găsindu-și fiică inițiată de vreunul din noii mei colegi în nobila deși controversata artă a sexului anal ? Nu am aflat niciodată. În afară de formarea lor de tip disciplinator, apeviștii regimentului din Piatra Neamț au trăit interacția cu noi convinși că noi credem despre ei că sunt proști, cu excepția desigur a comandantului, care este doar prostănac. Dacă au fost de vină unele din scrisorile pe care le interceptau, unele cuvinte pe care le rosteam sau unele situații la care au fost martori nu pot să îmi dau seama, mai ales că modul impecabil în care au intuit această credință a noastră a arătat că, în fapt, nu erau chiar atât de incompetenți intelectual. Þin minte cum, într-o zi din cele 4-5 luni care mi-au fost necesare ca să înțeleg că metoda militară de a conversa nu implică obligativitatea mea de a avea în permanență ultimul cuvânt, unul dintre plutonieri mi-a replicat tăios „Soldatule! Vorbești mai mult ca mine” doar ca să audă „Păi dacă știu mai multe cuvinte!”, replică savuroasă deși privită vindicativ și subapreciată de apevist. De fapt în toată prima perioadă a armatei am simțit nevoia permanentă să îmi exprim superioritatea, dreptatea și capacitatea argumentativă superioară atât la nivel de pluton, cât și la nivel de companie sau regiment. Ignorând repetat faptul că fiecare victorie oratorică îmi aducea un plus de antrenament fizic, dar și un minus de somn, am înfruntat ca un don Quihote lovit de palele morii în cap pe toți superiorii care mi se păreau neghiobi, cu riscul de a face ture duble de gărzi, plantoane, paze de poligon sau curățiri de veceuri. Abia după a 3-a lună, când am constatat că circa un sfert din colegi erau reformați, internați pentru acnee sau mătreață pe termen lung prin spitalele bucureștene sau în permisii săptămânale prelungite de comandantul cu mâna la chipiu, am început să realizez că poate abordul meu este pe undeva greșit. Nu că nu am avut și eu parte de o astfel de internare de o lună. Survenind în una din manifestările câmpenești militare caracteristice toamnelor acelei perioade am fost numiți cu toții voluntari la strângerea recoltei de porumb de prin satele învecinate, admirabil colectivizate dar rămase, din ghinion, fără mână de lucru. Dezpănușarea porumbului, o activitate cu un coeficient redus de fermentare intelectuală, dar cu o oarecare uzură a cărcii, mâinilor și picioarelor a fost misiunea mea de luptă prin octombrie 1984, fiind de obicei suficient de norocos cât să primesc un singur șir de păpușoi, ce e drept de câțiva kilometri. În mod sănătos, de la ora 4 până pe la 6 seara m-am dedicat acestei activități atât de formative, fiind adesea evidențiat de cadrele militare pentru viteza mică cu care avansam și numărul remarcabil de coceni ratați pe parcurs. De sfeclă ne-am apucat de-abia o dată cu bruma și s-a dovedit că acest amestec de implicare agrară obligatorie cu răcoreala crivățului moldav incipient au fost pentru bacteriile din plămânul meu mai prielnice decât apa de stropitoare pe o orhidee. Sigur apeviștii știau să recunoască un simulant când vedeau unul, așa că primele 6 zile de febră le-am petrecut mimând boala în șirul meu de coceni până ce prin ziua a 7-a o doctoriță a constatat că din plămânul meu se aud suficient de multe bolboroseli cât să pot fi trimis, cu biblia în mână, la spital. Întrucât creatorii telefoanelor mobile pe vremea aceea se jucau încă de-a telegraful prin curtea școlii lor, nu am avut posibilitatea să îmi anunț părinții despre schimbările mele de dispoziție decât din spitalul județean din Piatra Neamț. Proaspăt internat fusesem depus spre odihnă și noroc divin pe unul din paturile unui salon și după vreo oră în care nu s-a întâmplat nimic am zis că poate nu-i de prisos să încerc să îi sun pe ai mei. Nu am vrut să le spun prea multe, doar micile aduceri la zi pe care le meritau („sunt bine în general, am pneumonie și 41 de grade, hai vă pup”) după care m-am întors în salon. Pare că tata fusese însă coleg cu medicul șef al secției unde nimerisem, că, la numai câteva minute de la telefon, de unde nu văzusem de la internare mai multe halate albe decât vede păstrăvul fiert bule, acuma eram înconjurat de stetoscoape, atenție și, din păcate pentru mine, seringi. Prima mea noapte în acel spital a fost instructivă și prin evenimentul de a fi martor la primul deces, din fericire al altuia. Am stat în spital vreo lună, o săptămână bolnav, una convalescent și încă două jucând fotbal de masă și fugărind, cu mai vechea mea obsesie privind virginitatea, asistentele mai nurlii de pe secție. Am revenit la unitate suficient de târziu în an cât să nu mai existe legume, cereale sau fructe de scos din pământul înghețat, așa că regimentul nostru s-a putut concentra pe recuperarea săptămânilor de tragere, gărzi, instrucție și defilare pierdute pe ogoare. Fiind o generație norocoasă am prins o iarnă teribil de grea, cum s-ar zice în zilele noastre cu coduri de viscol, ninsoare și ger mai roșii decât niște languste în bouilabaisse. Nu o să uit frumusețea drumețiilor sacadate de 6-7 kilometri până la Dealul Vulpii, urmate de gimnastica minimală a dezgopării țintelor piept de sub cei doi trei metri de omăt troieniți, urmate de refacerea acțiunii a doua zi, după viscolul de rigoare. Nici modul în care trasoarele mele ocoleau țintele cu încăpățânarea cu care pelerinii ocolesc un bordel, spre insatisfacția, dezamăgirea și enervarea comandanților mei, siliți ocazional a dezvirgina cu armele lor ținta lui Cucu. Nu am înțeles atunci și nu înțeleg nici acum de ce atunci când vin avioane la joasă înălțime procedura corectă ar fi să te pui pe spate cu pușca în sus, în speranța să neimerști B17 cu flinta, când evident singura chestie cu sens ce-ar trebui s-o faci într-o astfel de situație ar trebui să implice mătănii și cuminecătură. Pregătirea mea militară a decurs deci din ce în ce mai pozitiv, deși spre deosebire de Napoleon eu personal nu am reușit să depășesc gradul de caporal, nu că mi-aș fi dorit în mod special. Într-una din zile am fost alarmați de un moment de importanță covârșitoare. Pare că Ceaușescu hotărâse se vină la Piatra Neamț și nimeni nu ar fi vrut să indispună marele om prin lipsa unei garde militare care să-i dea onorul. Întrucât eram suficient de înalt (deși extrem de necoordonat în materie de pas de defilare, prezentat de armă și celelalte bazaconii cu care militarii își pierd timpul și un mare procent din neuronii din dotare) am fost selectat în această gardă de onoare. Practic a fost singurul meu moment în care am fost aproape de Ceaușescu și, dacă nu m-ar fi obligat să-mi dau jos ochelarii, pentru a nu deranja privirile prezidențiale cu priveliștea unui supus privind la el prin sifoane, poate l-aș fi și văzut. Există însă și un aspect pozitiv al armatei la termen redus (TR). În ciuda unei oarecare competitivități dintre noi și a anumitor asperități inițiale, am reușit să îmi fac o mulțime de prieteni și s-a născut între cei osândiți la acel fund de lume o camaraderie ce a durat și durează. Regimentul își deschisese porțile atât față de mediciniștii din București, dar și față de alți studenți de la mecanică agricolă, medicină veterinară precum și vreo zece sași surprinși de stagiul militar înaintea aprobării expatrierii. În plus în primele două luni am împărțit cantina și cu două plutoane de absolvenți de facultate, fapt oarecum frustrant câtă vreme aceștia nu numai că nu făceau mai nimic toată ziua dar aveau și niște pântece hipersensibile la senzația de foame, motiv pentru care preferau să le cedăm locul al rând. Faptul ne-a părut o perioadă ușor nedrept, dar nu de neînțeles atunci când ni s-a explicat părintește cu 2-3 tăvițe aplicate în cap. Cumva fiind clonțos și, cel puțin din perspectiva foștilor liceeni de la Bălcescu, un pic prea mândru și prea vocal în ce privește proveniența rosettiană, am fost în primele seri îndemnat cu subtlitate spre alt gen de discurs, plin aplicarea de pastă de dinți pe obraz, cremă de ghete în palmă și acea minunată găselniță a chibritelor aprinse dintre degetele de la picioare. A trebuit să pierd nopți și să petrec timp la pândă ca să le pot demonstra că drumul acesta poate fi bătut în ambele sensuri și, lăsând la o parte desigur nobila ură între Bălcescu și Rosetti (de fapt între Bălcescu și orice alt liceu, că veni vorba), am devenit prieteni. O impresie deosebită mi-au făcut-o nemții, mai ales că fiind destul de plăvani, marea lor majoritate au fost cu mine în pluton. Perioada aceea nu era în mod special renumită pentru diversitate etnică, națională sau toleranță și pentru mine ei au fost primele persoane de altă naționalitate pe care i-am cunoscut. Sașii s-au dovedit extrem de muncitori și știu că în primele săptămâni părea o impietate să contribui și tu, în detrimentul fumatului, la curățirea sectoarelor atribuite grupei noastre atâta vreme cât Uwe se apucase de ele. Un pic uluit de stilul românesc de a freca duda cu nesimțire când el se canonea să spele toată hardughia omul a reușit să se adapteze perfect, ba eu cred că până la urmă a băgat în „cambuzare” acea rigoare germană fără de care până și chiulul este un exercițiu futil și imperfect. De crăciunul 1984 moșul ne adusese trageri în zăpadă. Faptul de a merge 5 kilometri prin zăpadă să tragi cu pușca-n cartoane este în sine dezgustător, fapt care nu a fost în vreun fel ameliorat de mirosurile de friptură și vin fiert de pe drum. Un grad de frustrare tipic românească s-a născut atât în plutoanele mari, ca al nostru, cât și în plutoanele de oameni mai scunzi, silite să facă pentru același număr de kilometri un număr dublu de pași. Fapt este că noi am ajuns mai devreme la cazarmă și ne-am dedat stării de relaxare cu circa 20 de minute înainte ca piticii să apară ribigiți, obosiți și tensionați. Poate că întrucâtva și-ar fi dorit să găsească ușa deschisă, poate că și eu am greșit întrebându-i cu expresivitate ce vor de la mine și ducându-mă în ralenti după cheie. Fapt este că în loc de recunoștință am primit două șmacle și cum, între băieți tineri, un lucru conduce la altul, noi românii am petrecut prima parte de ajun interpretând, fără să cântăm, unele teme din „Șapte mirese pentru șapte frați”. Ei nemții au fost cei care ne-au calmat, au scos brazii și au cântat (cântatul fiind un alt leit motiv al firii germane cu care eu nu eram obișnuit). Unul din lucrurile particulare în cadrul armatei este volatilitatea conceptului de furt. Este evident pentru orice soldat cât de egoist este să primești salam, zacuscă, biscuiți sau alte bunătăți de acasă și să înfuleci cu nesimțire din ele, fără a împărți cu ceilalți din jur și atitudinea generală a fost întotdeauna că aceia dintre noi care sufereau de păcatul avariției trebuiau cu siguranță ajutați să îl depășească. În plus cumva, deși nu ne plăceau în mod deosebit, mantalele, vestele, baionetele, chiloții, izmenele, ciorapii și cămășile, deși atât de urâte, grele și puțin călduroase veneau numărate și trebuiau la sfârșit returnate. Nu am înțeles ce se întâmpla de fapt cu ele, nici ce se întâmpla cu aceia dintre noi care la eliberare nu le-ar mai fi avut, dar dacă nu ar fi fost neglijența lui Feber de a-și lăsa mantaua și baioneta nepăzite aș fi aflat. Cele 9 luni de armată au fost o experiență extrem de intensă. Am testat rezistența trupului meu la frig, al creierului meu la nesomn și al plămânilor la pneumococi. Am luat și am dat pumni, și suficiente replici cât să stau în gărzi cu lunile. Dar am cunoscut o mulțime de oameni valoroși, actualmente prietenii mei de peste 30 de ani și mai ales am trecut prin toate cu speranța de mai bine pe care o ai, se pare, numai pe la 18-19 ani.