Alocația pentru hrană

Alocația pentru hrană a unui pacient diferă probabil de la spital la spital și de la diagnostic la diagnostic. În grija lui permanentă pentru cetățean și din dorința de a-i iuți întremarea, adesea, politicianul o majorează, având, ce e drept, grijă să nu se ajungă la alte excese (știm cu toții cât de periculoase și de neoprit sunt endemiile actuale de obezitate și diabet pe mapamond). La mine la spital pare că alocația este de șapte lei pe zi, dar din câte m-am documentat pe internet, există zone și spitale încă și mai opulente, cu opt, nouă și, pentru norocoșii cu cancer, SIDA sau arsuri, chiar sume cu câte două cifre. Desigur că toate aceste cheltuieli sunt o adevărată povară bugetară, fiind în fapt bani băgați, pe cale digestivă, în curul unor persoane care nu prea produc. Pare că fiecare creștere a acestei alocații grevează bugetul cu milioane bune de lei, silind atâtea secretare de parlamentar la călătorii economice cu avioanele, cu genunchii la gură și uneori chiar senatorul deasupra, transpirat. Orgia alimentară și risipa, în context, sunt greu de imaginat, stăvilite totuși prin eficienta modalitate a achizițiilor publice, mecanism care asigură zi de zi accesul pacienților la cei mai buni cartofi, cele mai umblate pulpe de găină și mai ales la munții de varză pe care avansata noastră agricultură îi produce. În zilele de apatie bursieră, când indicele fasole-praz intră în declin, chiar și aceste trufandale ale climei noastre temperate își găsesc drum spre farfuriile și stomacele acestor termite în pijamale care parazitează sistemul nostru de asigurări de sănătate. Imaginația și dedicația atâtor pâlcuri de bucătărese, fluența și potabilitatea apei curgând prin robinet, livrările rusești de gaze naturale se adaugă acestor rații princiare, contribuind zi de zi, la transformarea unei cantități atât de mici de substanță organică decontată de buget în atât de multe rații individuale pentru convalescenți, printr-un proces de adevărată alchimie. Împărțirea judicioasă și gospodărească a sumelor în cursul unei zile conduce la mici, foarte mici dejunuri fabuloase, pentru doar 50-70 de bani, un prânzuleț decent din 4-5 lei și, deși se spune că cina mai bine-o dai dușmanilor, stăpânirea noastră este mai indulgentă și oferă celor arși de foame veseperală banchete grandioase la 1 sau 2 lei. Părerea mea este că toată această organizare este un mare succes, notabil mai ales dacă îl comparăm cu alte instituții, să zicem pușcării. Acolo după cum știm, cu excepția desigur a politicienilor și marilor corupți sunt numai oameni sănătoși, mulți dintre ei activi (sub o formă sau alta) sexual și cu nevoi mult mai mari de hrană, decât o mînă de babe fără dinți și fără oxigen. Ca atare o alocație de câteva sute de lei pare cu atât mai firească cu cât, s-o spunem drept, oamenii acolo se află la pedeapsă. Și ce tortură mai neimaginabilă poate găsi un stat decât să îi îngrașe, sperând pervers ca, în plus față de anii de belea, vor trebui, la eliberare, să-și sperie partenerele răbdătoare cu coșcogea burtoaie și trupuri mătăhăloase? În plus, deși perfect conștienți de beneficiile unei diete cu conținut crescut de apă pentru electoratul lor, în sinea lor politicienii nu sunt perfect convinși că acest stil de viață sănătos li s-ar potrivi și lor. Ca urmare bănuiala mea este nu numai că ei cheltuie pe masa lor proprie mai mult, dar, din firească prevedere, pregătesc pentru orice eventualitate și singura instituție la care, vântul schimbător al politicii, ghinionul în afaceri și mica lor tendință spre cleptomanie i-ar putea trimite. Mă bucur că trăiesc într-o lume bine organizată, admir puterea mintală a primului politician care a stabilit că o masă în România poate să coste 3 lei precum și sfincterele de oțel ale celorlalți, de nu s-au căcat pe ei de râs când l- au auzit. Și le doresc, ca de-obicei, la toți să se bucure în viață la rândul lor atât de rațiile de sute de lei ale sistemului corecțional, dar și de sumele mai sănătoase ale sistemului sanitar.