Neintrarea în spațiul Schengen

Când „revoluția” din 1989 era în toi și seara se auzeau simulatoarele cu păcănituri ale securității, menite să dea sentimentul unor lupte de stradă din care numai un vizionar de talia lui Iliescu ne-ar fi putut scoate, mă gândeam cât de minunat ar fi dacă aș apuca să trăiesc vreodată realitatea integrării României în NATO, necum mirajul integrării în Uniunea Europeană, cu tot riscul supraîncărcării cozilor maidanezilor cu covrigi pe care aceste manevre politice le-ar fi implicat. Au trecut aproape 25 de ani și iată că această năzuință s-a realizat, în ciuda unor bărbați politici pe care i-am iubit, de la Iliescu și Băsescu, cu aceeași patimă cu care îl îndrăgisem și pe cizmarul luat la alice în acel crăciun și care, în contrapartidă, s-au priceput la fel de bine ca înaintașul lor. Prezența în NATO este desigur favorita mea. Legendarei combativități și veleități militare a României o asociere mai pitică, de tipul unui pact de neagresiune cu marina slovenă sau manevre militare de cules castraveți cu bulgarii cu greu ar fi putut salvgarda interesele majore ale securității românești, aflate desigur în Orientul mijlociu, podișul afgan sau în largul coastelor coreene. În context fiecare leuț pe care statul îl stoarce din salariul meu ca dintr-o lămâie mutantă mică și uscată eu îl dau cu speranța că îl voi regăsi în fuzelajul bombardierelor la mâna a doua achiziționate în vrac de la americani, a elicopterelor de asalt și prelatelor lor de camuflaj sau măcar în lefurile viitorilor mareșali staționați pe Insula șerpilor. Că știm că imperiul subțire cu cheltuială se ține și îmi tresare inima de bucurie când văd cum noi și aliații noștri mai mici, americanii, mai futem câte-o bombă pe casa vreunui arab cu ochii teroriști. În plus este cu deosebire inteligent să fii într-o alianță militară a cărui sediu se află pe partea cealaltă a globului și tu te afli, geografic, atât de aproape de singurul eventual inamic competent că îi simți uneori, cînd și acesta combate teroriști prin vecini, atât respirația pofticioasă cât și erecția racheleor de croazieră mângâind curulețul frontierelor proaspăt garantate. Nici cu aparteneța în Uniunea Europeană nu îmi este cu adevărat rușine. Normelor naționale pe care nu le respecta nimeni le trebuiau, cu prisosință, un set de norme noi în care să ne băgăm picioarele cu toții. Avem acum salarii de nivel european, la care să visăm, standarde europene, sub care să ne măsurăm, fonduri europene pe care să le returnăm și birocrație europeană cu care ne ștergem tot la cur. Chestia cu integrarea în Europa a avut, constat acum, o foarte mică, subtilă și imprevizibilă problemă, respectiv a plecat de la premiza că prin dorința politicienilor de a semna niște acte s-ar putea transforma vreodată gherțoiul cu petul de țuică, punga de bostan și maieul ridicat pe burta păroasă în cine știe ce gentilom fornăind neliniștit după asomizor de crăciun. Așa că, alături de alte iluzii pe care le-am avut în tinerețe (cele privind numărul de neveste, de case și mașini într-o viață de om fiind totuși cele mai eronate) pare că și mica mea dorință de-acum 25 de ani a fost teribil de prost plasată și că măcar acum, când sub efectul maturizant al muii date de realitate am început să înțeleg politica altfel aș putea să îmi redefinesc dorințele un pic mai coerent. Măcar cât să visez la neintrarea vreodată-n spațiul Schengen.