Echipele europene la campionatul mondial

Acum 20 de ani și peste fotbalul european era foarte plăcut. În primul rînd erau mai puține meciuri. Te bucuri mult mai mult de un meci de fotbal daca îl poți vedea de doar de două ori pe săptămână, cum era cazul pe vremuri și tinde să devină o ocupație repetitivă, obsesivă și fără sens atunci când 7 zile pe săptămână, 50 de săptămâni pe an, 3 meciuri pe zi ești invitat să vezi pe toate programele TV toate echipele, bune și rele, bătând bășica pe maidan. Diferența este ca între a avea o nevastă și o amantă de care te bucuri în ritmul tău versus un harem agresiv care trebuie satisfăcut cu regularitate. În al doilea rînd în competițiile majore și mai ales în Cupa Campionilor fiecare țară avea câte o reprezentantă. Chiar campioana. Prin excepție o țară avea două dacă se întâmpla ca echipa care lua cupa să nu iasă campioană în același sezon. Rezultau meciuri în care nu era vorba doar de fotbal, era vorba și de mândrie, antipatii și simpatii naționale. În plus fiecare țară, chiar una de obezi sedentari, bețivi și zurbagii ca noi aveau șansa să participe și să facă, ocazional, istorie. Din păcate din rațiuni financiare se consideră astăzi că țările bogate trebuie să aibă 3-4-5 poate chiar 8-10 echipe în viitor și amărâștenii incapabili să bage câte 15 milioane de euro în curul vreunui negru mare să aibă câte o echipă, ceea ce ne condamnă la meciuri în prime-time de tip Braga-Funchal sau Vilareal-Atletico cu care, cel puțin eu personal, nu pot relaționa. În al treilea rând din dorința de a manipula acest sport spre a-l face o industrie profitabilă s-a permis la un moment dat ca o echipă să poată angaja câți stranieri dorește. Ca urmare câte un meci din campionatul Angliei poate deveni un fel de miuță între hispanici, negri și asiatici în apărarea onoarei sportive a câte unor orașe populate predominant de babe englezoaice. Este greu să iei în serios pretențiile de catalani, basci, scoțieni sau francezi a câte unor sperietori cu coafuri africane și/sau nume rusești sau să te îmbraci în culorile Italiei ca să îți arăți susținerea pentru echipe ca AC Milan sau Juventus. Dacă atingerea fotbalului perfect ar fi singura activitate cu sens a contemporaneității poate că toate aceste modificări ar fi fost benefice. Din fericire însă e vorba doar de un sport, un joc, un passe temps în care te poți bucura de un șut perfect la fel cum te bucuri și de o minge scăpată în poartă de un bălălău, câtă vreme ai sentimente și implicare față de un anumit meci. În plus împănarea campionatelor europene cu uruguaieni, argentinieni, brazilieni, nigerieni, magrebieni sau costaricani, pînă la nivelul la care cantitatea de condiment a depășit de mult friptura oferită, începe să se cunoască și la nivel de naționale. La acest nivel a fost mai greu (până acum cel puțin) să se pretindă că orice negrotei născut la Bogota este de fapt un german reîntors acasă, așa că în esență, cu excepții firește, naționalele exprimă mai complet și mai frumos capacitatea sportivă, caracterul de luptători, poeți, disciplinați sau talentați ai fiecărui popor. Dar ca în orice ramură de activitate în care statul îl face localnicul și munca o face imigrantul și la acest nivel încep să se vadă roadele politicii defectuoase. Cu câteva excepții în competiția braziliană formațiile europene sunt tăvălite de competitoare cu entuziasmul cu care marinarii tăvălesc târfele în port și se înghesuie la ora asta la agențiile de voiaj în speranța prinderii ultimelor locuri la clasa 1 singura adecvată unor astfel de vedete, pentru prematurul zbor de întoarcere acasă. Aseară echipa geluitului Ronaldo, Portugalia și-a câștigat 95% locul în Airbusul către răsărit, fiind doborâtă de imparabila reluare cu pieptul (sau a fost vârful sulii?) a americanului Dempsey. Le doresc succes la casa de bilete, unde se găsesc deja prietenii spanioli, băieții fini ai albionului și spre care se îndreaptă grăbiți italienii, rușii și grecii. Mai ales că după meciul cu Ghana o să le trebuiască, probabil, scaune foarte moi.