Bunele maniere

O parte din distincția între om, bărbat în mod particular, și animale o face acel cod de comportamente nefirești, numit „bunele maniere”. Constatând că rezistența la viol a neandertalienei tipice tindea să fie mai mică în cazul admirării prealabile a osciorului din nasul borcănat, humanoizii în erecție au fost probabil primele forme de viață care au decis elaborarea unor ritualuri de politețe incipientă. Cu timpul a devenit evident că bunele maniere sunt preferabile urlatului și pot aduce beneficii neașteptate. A permite femeii de exemplu să iasă sau să între în peșteră înaintea ta te poate mereu asigura la timp în ceea ce privește prezența sau nu a unui leu flămând de partea cealaltă. Mutarea subtilă în sus și spre stânga, la inimă, a locului în care așezi mâna ca salut a adormit adesea vigilența femeii, înmuind-o uneori suficient cât să renunțe la bâta cu care se apăra, în cazul migrenelor, de viol. Admirarea picturilor rupestre mâzgâlite de consoartă, semănând vag cu niște animale berci mânjite pe pereții peșterii proaspăt renovate s-a dovedit mai productivă din perspectivă sexuală decât scărpinatul în cap nedumerit – femeile fiind din zorile istoriei ușor de sedus de către bărbații sofisticați cu cunoștințe și interes în arta contemporană. Pe măsură ce societatea s-a diversificat bunele maniere au depășit cadrul inițial al îmbrobodirii femeii, mutându-se în aria emergentă a pupării în cur. Încă de la sumerienii antici omul a constatat că armăsarul călărit are valoare doar dacă ceilalți încearcă zadarnic să repornească un asin, că o statuie nouă trebuie apărată de invidioșii ce s-ar pișa pe soclu și că realizări personale minunate pot fi cu ușurință neglijate de egocentrismul celor din jur. Ca urmare frumoase obiceiuri ca îngenuncheatul, prosternatul, puparea mâinii și a picioarelor au fost elaborate în scopul facilitării respectului pe care, cu sulița la cur, electoratul antic trebuia, în secolele dintre alegeri, să și-l exprime. Secolele au trecut și bunele maniere s-au dezvoltat continuu. Unele dintre ele persistă chiar și azi (mutarea toaletei din sala de ospăț, evitarea aruncării de oase în capul comesenilor, ratarea eructațiilor non necesare). În unele țări aceste reguli au devenit chiar mod de viață. Din fericire pentru naturalețea noastră legendară românească, îndeosebi cei dintre noi cu filiația în violurile ancestrale ale dacilor liberi, nu ducem o viață atât de inutil împovărată. La noi femeia e femeie, cu mâna-n cratiță, nu la pupat, mereu lăsată în față, atât la servici cât și la dereticat. Suntem un popor sincer, cu burta păroasă la vedere prin maieul ridicat, exprimându-ne direct scepticismul față de trecători și fluierând admirativ trecătoarele. Și sunt convins că vom continua acest drum milenar.