Dolce Gabbana

Studiind prețurile reduse ale unor teniși, mocasini și balerini D&G nu am putut să nu mă gândesc admirativ la geniul acestor cizmari italieni care au izbutit să convingă atât de multe persoane că produsul în formă de încălțăminte al imaginației și muncii lor este sufcicient de valoros pe cât ar fi, la alte firme, încălțări din piele de puță de maimuță, cusute în borangic și încleiate cu sperma, astăzi pe cale de extincție, a urșilor panda special dresați. Ceea ce privirilor mele profane le pare a fi niște teniși căcănii din care se preling spre pingele niște fire deprimante ca sputa unui astmatic după două puffuri de Ventolin pare că din perspectivă haute couture sunt unul din răspunsurile potențiale date unei ipotetice întrebări de tipul „ce pula mea să port la turbanul ăsta Versace” pe care și-ar pune-o sultanul Bruneiului. Prețul de 400 euro cu siguranță reflectă asta. Condurii femeiești, la care m-am uitat de curiozitate mai departe, par a acomoda orice tip de Cenușăreasă, de la fetițele de manelist cu măsura 35 la rusoaicele ce-ar urmări să-și schimba șalupele măsura 42 pe care le purtau în prealabil. Având în vedere preocuparea pe care am arătat-o până acum încălțămintei feminine, în general porțiunii distale a membrelor inferioare ale femeii nu pot să decid acum dacă modelele pe care le-am văzut sunt avangardiste, ciudate, urâte și incomode, sau doar o inspirată combinație a tuturor celor de mai sus. Nu doresc să fiu blocat, unfrienduit, apostrofat și judecat pentru că știu că a critica încălțămintea unei femei și dorința ei de Dolce Gabbana este mai periculos decât persiflarea grosimii penisului unui favorit la titlul mondial de box. Dar poate că 500- 600 euro ar putea fi utilizați mai bine. Așa că am rămas meditând la clipa în care Dolce i-o fi zis lui Gabbana – „Stefano, știi ceva? Văd că fraierii ăștia cumpără tot ce facem noi, oricât de beți am fi. Hai să mai punem un 0 la preț, eu zic că o să țină”