Patriotism

Fiecare persoană este născută cu un inerent simț al apartenenței la ceva (familie, comunitate, breaslă, club, popor). Probabil că această apartenență derivă din faptul că specia umană a reușit să se adapteze la mediu mai degrabă prin forța grupului decât prin performanțe individuale. Un sentiment derivat din acest simț de apartenență socială este patriotismul, și despre acesta aș dori să vorbesc. Să ne înțelegem de la început – eu mă consider patriot. Nu simt nevoia să agit steaguri, nu cred că ar trebui stârpiți ungurii și nici nu port chiloți tricolori (decât în rare situații, nelegate de dragostea de țară). Românii nu îmi par perfecți, țara ca atare îmi pare destul de frumoasă (deși cred că alte țări sunt mai frumoase) și știu că adesea traiul în această țară și apartenența la acest popor îmi vor aduce frustrari și enervări. Totuși, exact cum copilul unui tată bețiv continuă să își iubească tatăl, fără a simți nevoia de a-l îmbrățișa, și eu continui să simt că îmi pasă de ce se întâmplă aici, că aș dori să contribui pozitiv la aceasta și mă consider român atît într-un colț de peluză când naționala încasează al 4-lea gol consecutiv cât și atunci când aflu că vreun compatriot primește recunoaștere internațională pentru vreo realizare. Din păcate esența patriotismului, care ar trebui să fie contribuția mută, aderența discretă la valorile noastre și realismul de a accepta într-un mod pozitiv limitările noastre nu se regăsește în patriotardismul care este de obicei exhibat pe post de patriotism în peisajul nostru public. Modul partizan și incomplet, neștiințific în esență în care este gândit învățământul nostru generează în mintea majorității românilor (și puțini reușesc să decanteze asta ulterior)obsedantul gând că am fi un popor ultraspecial, poleit de reușite uluitoare în condiții vitrege, toate datorate bărbăției și dibăciei unor personaje istorice, devorate de dragostea de țară și de motivații patriotice clare. În fapt ce ar trebui să ne învețe istoria ar fi faptul că noi am fost mereu un popor la periferia istoriei mondiale și europene, organizat de obicei de alții, o zonă pe hartă fără mare importanță, din fericire pentru identitatea noastră națională (fiind insuficient de atrăgătoare pentru majoritatea imperiilor din jur cât să ne colonizeze sistematic). Localizarea noastră la răspântia imperiilor nu ne-a defavorizat ci dimpotrivă, a creat mereu gândul că decât să își bată cuie în tălpi ocupându-ne în detrimentul altora și taxându-ne sistematic, mai bine ne iau un tribut și ne lasă în boii și miorițele noastre. Bărbații noștri politici, voievozii, erau de fapt niște capi de tip mafiot, relativ sângeroși, care plăteau contribuția la timp nașului cel mare și care jupuiau câte piei puteau de pe spinarea poporului. Ceea ce nu este incriminabil, nici particular din punct de vedere istoric, câtă vreme majoritatea conducătorilor din acele vremuri procedau la fel. Ocazional câte unul mai cu moț avea ambiții personale disproporționate cu puterea militară, capacitatea organizatorică și contextul general inițiind manevre militare cu succese parțiale, toate având ca leit motiv înfrângerea la final. Nu prea a fost progres, nu prea a fost cultură (în afara celei bisericești) și în general nu prea insemnam mare lucru pentru altcineva decât noi. Nu poți fi patriot fără a asuma toate astea. Presupun că ajută, în efortul de a-l iubi, să îți imaginezi că tatăl tău este cel mai bun, frumos, deștept și civilizat om de pe pămînt, dar adevărata dragoste filială nu ar trebui să aibă nevoie de toate astea, ci pur și simplu să existe, chiar dacă tatăl pe care îl iubești mai umblă beat și spune prostii. La fel e și cu patriotismul. În această idee mulți își imaginează că, în ciuda unor limitări, românii (în medie) sunt generoși, ospitalieri, de treabă și empatici. Pentru că li s-a tot repetat asta din fragedă pruncie, fără a fi însa învățați de a avea curiozitatea de a verifica informația și de a compara modul în care ne imaginam că suntem cu modul în care suntem priviți de alții. Mulți dintre noi preferăm să dobândim certitudini din credințe inoculate de alții decât să căutăm adevărul prin comparare și raționament. Ultimii 20 de ani, cînd esența noastră spirituală a putut fi plenar reflecatată media, au arătat cum suntem noi de fapt ca oameni. Vorbesc de majoritatea, nu de mine sau de tine, cititorule. Suntem cruzi. Bătem copii, neveste, vecini, studenți, homosexuali. Omorâm câini comunitari, ne dăm cu bâtele în cap în discoteci pentru o privire prea lungă și uneori doar pentru că putem. Dar suntem cruzi și agresivi doar cu cei mai slabi ca noi. Nu credem în jihaduri, revoluții fără voie de la primărie, riscuri concrete pentru beneficii abstracte așa că dublăm cruzimea noastră doar cu conformitate lașă la autoritatea celui puternic. Suntem needucați. Nu știm să articulăm și chiar așa, nearticulat, nu știm ce vorbim. De fapt nu știm nimic decât să urâm pe cineva, să deplangem că nu ni s-a dat ceva și să credem permanent că Dumnezeu este de partea noastră orice am face. Nu avem îndoieli vreodată așa că pentru noi este firesc să ne dăm cu părerea despre orice și să îi învățăm pe alții, eventual cu bâta, cum e lumea și ce trebuie făcut. Deși în fapt, majoritatea românilor au în cap doar o brumă de cunoștințe, o spoială de cultură, cîteva principii criticabile și o nejustificată încredere în opiniile lor. Nu suntem nici ospitalieri sau generoși. Poate cu rudele, deși nici acestea nu ar trebui să stea prea mult, dacă tot i-a scurmat să vină. Nu suntem ospitalieri pentru că de fapt nu suntem empatici. Avem o empatie de fațadă, decontabilă cu mărunțișul pe care îl punem în palma milogului, atunci când există destui privitori în jur să ne vadă. Poate jumătate de empatie atunci când tot ce trebuie să facem într-o situație dată este să ne dăm cu părerea fără a putea păți ceva. Dar esența noastră este să trecem pe lângă femei bruscate și violate, să nu cumva să ne certe violatorul, să privim la bătrâni bolnavi în frig și foame fără să le dăm nimic, mai ales nu banii cu care luam peturi de bere si semințe și să nu ne întrerupem de la meci oricât ar țipa vecina luată la pumni de bărba-su că a uitat să pună berea la frigider. Suntem inconsecvenți. Ne place teribil să începem activități, proiecte, construcții dar preferăm să le termine alții. De fapt suntem o cultură a lucrurilor făcute pe jumătate, așa că nu reușim niciodată să punem crucea pe turlă, pentru că ne-am răzgândit deja de 10 ori în ce privește fundația. Consecvența necesită o mult prea mare gândire bazată pe realitate, o mult prea adâncă meditație înainte de a iniția un gând, sentiment, acțiune așa că nu ne place. Putem zice cu seninătate (vezi exemplul băsescian cu lefurile profesorilor) exact opusul la ce am susținut acum un an. Că nu avem în definiția bunului simț ideea de consecvență. Nu avem bun simț pentru că nu știm ce e aia. Avem prea multă propensitate pentru șmecheria ridicată la nivel de tehnică primordială de supraviețuire ca să riscăm să ciobim această virtute prin bun simț. În plus ne place atît de mult să vedem vecinul jelindu-și capra că reinventăm permanent modalități de a-i otrăvi lucerna. Mai mult , ne lipsește perspectiva pe care doar cunoașterea aprofundată ne-ar da-o de a vedea că de fapt șmecheria este doar o soluție de moment, nu o supraviețuire pe termen lung. Nu am înțeles că din fentele lui Dobrin a rămas doar eticheta la o sticlă de țuică, spre deosebire de fentele lui Pele care au adus titluri și istorie. Dar ceea ce face șmecheria românească cu adevărat deplorabilă este că, atunci cînd se hotărăsc să ne șmecherească alții, suntem pradă sigură. Patriotismul adevărat nu trebuie să nege aceste caracteristici. Dacă am face asta am fi ca și cum am iubi o curvă proastă și nespălată, imaginându-ne, spre hazul lumii, că de fapt o iubim vreo contesă cu doctorate în biologie moleculară și rachete intergalactice și aversiune la penis. Dacă tot iubim această curvă, ce putem face este să o spălăm, să o educăm și să o facem să fie mai puțin curvă. La nivel de țară ăsta e patriotismul adevărat, nu a convinge ungurul că târfa lui este mai curvă sau bulgarul că curva lui este mai nespălată. De fapt nimeni nu ar trebui să știe cât de mult îți iubești țara ci, eventual, să recunoască efectul tău benefic asupra ei. NB – nu neg unele caracteristici ale noastre – hărnicia, capacitatea de a îndura frustrarea (la femei), atașamentul familial, căldura, comunicativitatea. M-am concentrat mai mult pe acele trăsături pe care trebuie să le accepți dacă vrei să fii patriot adevărat și nu autodeclarat.