și plouă la Veneția de Jos

dimineața umbra mea sărind zidul de cărămidă printre flori albe de volbură ceașca de cafea a mamei pictată în mâinile ei palide și moi ora trece ca o umbră ușoară peste ridurile pendulei vechi totuși nor, umbră, acel ceva pe care nu îl cunosc – cum ar fi ce este mama mea în limba chineză, senegaleză, arabă, ce culoare de pasăre, ce culoare de floare se scutură oare în china sau aiurea când eu mă gândesc la mama mea, la pâinea mea, de ce nu la prosopul meu de baie sau chiar la istoria religiilor orientale și occidentale umbra aceea necunoscută care mă naște și mă omoară simultan în colțuri diagonal opuse ale lumii nor într-o limbă, dor în alta și colb de aur plouă din corole pe jos