Poezie
Moon river
2 min lectură·
Mediu
Niciodată nu și-a știut chipul pînă într-o seară anume,
semăna cu cineva dintr-o oglindă mincininoasă,
alunecau ploi de toamnă, se ridicau nămeți ca niște munți de jucărie
în curtea ei era mereu pace și liniștea vorbea,
precum iarba albastră a depărtărilor.
Primăveri cu brățară din păpădii la mîna dreaptă,
anotimpuri neștiute, nenumărate, nechemate de nimeni.
Erau oglinzi și lentile, ochi fotografici care o vînau
și niciodată nu o puteau prinde,
ea, cea cu un singur chip mereu același,
cu o singură mască,
care nu era nici măcar masca ei adevărată, numai a ei.
Odată ce gustul de rom și scorțișoară au fost spălate
de apele primăverii ei,
celei dintîi primăveri împărtășită cu rădăcinile,
prea multele rădăcini din grădina ei de acasă,
atunci ea s-a ascuns noaptea, în prima ei noapte cu lună
și smicele de răchită la marginea drumului,
să plîngă, să cînte, să zîmbească singură.
Primul și cel din urmă păcat al ei,
acea fugară privire în oglinda veche, cea adevărată,
mai frumoasă poate decît în orice altă clipă,
oglinda cea sinceră cu chipul ei în rama roasă de cari,
cu ochii izvorîndu-se pe sine, albă și înaltă destul,
cît să se vadă acolo cu gîtul fragil în gulerul acela cu volute.
Printre valuri, valuri de dantelă,
ea era o fată săracă cu mîinile moi, ușoare,
cu ochii înotînd nerușinați și goi ca niște pești în apele amărui ale lunii.
023.770
0
RR