heliocentrism

citind de două ori (cu scuze, pe fugă) îmi este ceva neclar
“tare departe, acolo unde nu îl vedeam bine
răsărea soarele ca o bucurie
deghizat în ceva aparent inutil”
când?
atunci…
cum?
“ca plânsul unui copil sărac care nu știe de ce plânge
pe când noi ne curățăm ochelarii, ne dezinfectăm nările și gâtul
pentru a fi cât mai bine adaptați cu simțurile
pentru lumea pe care o gândim
când citim ziarul, când ne analizăm sângele
cu cifre și litere inventate

ne îndrăgostim la prima vedere de viață și de alți oameni
fiindcă văzul este un simț rafinat și costisitor
se ridică peste mirosuri și gusturi,
peste pipăitul sânilor plini de către pruncii flămânzi,
chiar peste cântecele de leagăn ale mamelor

și lumina pâlpâie, tremură și împarte lumea în trei dimensiuni
ne învață să așteptăm, să amânăm, să înțelegem
înainte să ne atingem
să fim eu și tu și să ne fie dor unul de altul
fiindcă am uitat că suntem primordial totuna
ca semințele mici într-un fruct
și că distanța dintre noi e un fel de domesticire”

de ce așa cum?
“findcă* soarele răsare exact pentru noi aceștia
cei care îl purtăm în spinare
ca pe un rucsac plin cu mere, ca o flamură
ca să ne arătăm unul altuia obrazul”

nu se mai revine la ideea răsăritului de atunci
așa s-a dorit?
să se arate cum și de ce și atât?

***
voi reciti

Mulțumesc, cu întârziere, dar cu plăcere, pentru comentariul tău, Viorel.