haina cu levănțică

Cu o ușoară reverență pentru toate câte sunt, Singură ca lumina zorilor înainte să se crape de ziuă, Mă împărtășesc din teama celor aflați în lumi necunoscute, În subterane sau în peșteri, în deșerturi roșii măturate de vânt, Prin mulțimi care privesc stelele și eclipsele, prin mulțimi care privesc fântânile, Prin mulțimi care privesc munții, prin toate cele care aruncă ochii spre Sagrada Familia, e destul spune hârtia pe care scriu, strofa e prea lungă și săracă e de sensuri unde oare aș vrea să ajung? acolo unde legenda mă învață să tac, voi tăcea. nemuritorii înșiși, daimonii lui Socrate sau Nichita poetul tac prin noi, cei care uneori i-au ascultat și eu prefer să tac, dar nevoile vieții, fiindcă ea are multe, mă învață să vorbesc tocmai fiindcă e o ne-voie, am o ne-voie de a vorbi, adică nu am voie să tac, prin urmare voi vrea să tac și nu voi mai avea ne-voia să vorbesc, e simplu! Așadar ce voiam să spun mai sus este bucuria, după cum se vede, Bucuria de a fi femeie cu chip de om și a visa că prezentul e cel mai frumos cadou Într-o zi cețoasă de decembrie când orașul are mulțime de beculețe și în luciul gheții, Singură ca o femeie fără sărbători, cu o ușoară aplecare din umeri și frunte, Cu geana încărcată de lumina din mine, cu ochii ațintiți în noroi, pe care oamenii Îl calcă precum o cireadă sau precum o mulțime grăbită, cu cizme, Cu o ușoară reverență pentru toate câte sunt.