Prea mult cer

cineva care mă vede mătură de pe masă firimiturile, stafidele, soarbe resturile de vin din pahare, îmi dezleagă brațele de oboseală cu ochii lui treji, le alungă fluturarea moale printre gene spre oamenii singuri, spre toți cei care au nevoie de o mînă de ajutor, spre cei înfrigurați, spre coregrafii care corectează piruetele copiilor pe colnicul meu de pămînt, prin vîntul de miază-noapte, îmi este tot mai greu, e tot mai puțin loc și cerul a crescut mă strivește, e prea mare pentru brațele mele, prea gol de amintiri, prea meschin, alfabetar de stele fragede, peste orașul inundat de lumini cineva care mă simte știe că mai este loc în mine cel puțin de un anotimp rece cu păsări de origami gri-albastre