Venus din Willendorf

Cu brațele încrucișate la spate și obrazul ostoit de lacrimi, ca într-un soften more la photoshop, ea tace în picioare. Ceasul electronic picură de pe masă, cînd mai tare cînd mai încet, secundele, ca pe niște pui abia ieșiți din găoace. Ea stă la pândă, vînează cu tot corpul fiecare sunet, de parcă inima ei trăiește în siguranță după legea mecanicii lui Newton, de parcă ea îmblînzește momentul pe limba ceasului și îl împinge ca pe o lopată în brutăria timpului civilizat de om, pe acest planetariu unde noi am îndrăznit să visăm prea mulți cerbi imperiali cu coarnele înstelate, lepădate pe pămînt primăvara. Dar ne-am gîndit cu bună cuviință să le dăm tuturor nume de legendă, pînă cînd mai avem nume, fiindcă numele date de noi se nasc la fel de greu ca stelele. Pe măsură ce ea se odihnește, tăcerea se propagă împrejur. Ea, dacă stă pe loc, de fapt merge înainte. În orice direcție. Este atîta seninătate, încăt nici orb cu orb nu se mai poate certa, zîmbetele viitoarelor mame capătă catifelare, orchestrele cîntă perfect armonii niciodată dirijate, părul fecioarelor este blînd și netezit, nivelul apelor se ridică. Deodată, din aer va crește un zid în fața ei, și ea tot cu brațele la spate.