viață de om chinuit

Mâine e ziua mea. Azi a venit maică-mea iar la mine. S-a încălzit înfiorător afară, deși e doar jumătatea lui februarie. Maică-mea din nou și-a bătut joc de mine. A început să mă cicălească cum face de fiecare dată când vine, dar acest lucru nu este groaznic pentru mine și nu este nici cauza morții mele. Repet, pe lângă cicăleli zilnice, ea mă bătea zilnic fără vreo greșeală cât de mică din partea mea și făcea scandaluri de ore în șir; fără niciun motiv. În plus, multe alte abuzuri pe care le-am povestit deja, plus faptul că mi-a promis direct și indirect că mă va omorî în chinuri și suferință toată viața și că toată lumea o va crede pe ea, fiindcă e de zeci de ori superioară mie și foarte diplomată, spre deosebire de mine, iar eu sunt un căcat cum spunea tata. Azi mi-am dat seama pentru prima oară în viață de una din schemele ei ticăloase. În primul rând ea are obiceiul să repete adesea o propoziție cel puțin de trei ori, ca și cum vrea să intre peste mintea mea, ca și cum vrea să mă oblige să repet acel lucru și eu. Unii mi-au spus că lumea m-a lovit mereu fiindcă mereu ei credeau că eu sunt altcineva și mi-au spus că la început, după 1984, lumea credea că eu aș fi maică-mea și de aceea m-au lovit, în ciuda caracterului meu bun și altor calități. Au spus că ulterior oamenii credeau că aș fi mereu alte persoane și eu nici nu bănuiam acest lucru. Eu nu inventez nimic, chiar așa mi s-a spus, că oamenii credeau că eu aș fi maică-mea, și de aceea mă batjocoreau. Poate că au dreptate, poate de aceea maică-mea repetă adesea ceea ce spune de 3-4 ori. Un alt lucru de care mi-am dat seama doar azi e că ea când vorbește are obiceiul să spună lucrurile ca și cum tot ea întreabă și tot ea răspunde, și, când își dă singură răspunsul, vorbește urât și cu răutate și cu multe aspecte negative. Abia azi mi-am dat seama că astfel lumea o fi crezut poate că eu aș fi ea, că adică eu aș răspunde ceea ce spune ea cu gând rău sau lucruri urâte. Mi-am dat seama că e posibil așa ceva, fiindcă una din cele trei vânzătoare de la chioșcul stradal din apropiere (cea mai tânără dintre ele deocamdată) are un obicei care mă cam enervează fiindcă se repetă, cu foarte rare excepții, de fiecare dată când merg să cumpăr ceva de la chioșc: eu întotdeauna mulțumesc frumos cum mi-e obiceiul (la 45 de ani astfel de cuvinte sunt deja inconștiente, fiindcă omul o viață întreagă e politicos și nici măcar nu se mai gândește când spune mulțumesc, se petrece de la sine) -- atunci acea vânzătoare spune de fiecare dată ea însăși mulțumesc, exact cum spun eu, cu câteva secunde înainte să spun eu sau chiar odată cu mine, în aceeași secundă. Este oribil, cred că puteți înțelege că mă irită și mă supără, eu niciodată nu mi-am bătut joc de nimeni. Aceeași vânzătoare și-a mai bătut odată joc de mine, spunând că eu sunt mincinoasă, deși niciodată nu am mințit, nici în momentul în care ea m-a acuzat că aș minți și râdea. Dar, datorită acelei vânzătoare, mi-am dat seama că poate și maică-mea a făcut mereu același lucru, fiindcă mereu vorbește ca și cum ar dialoga și ar răspunde tot ea urât, ca și cum vrea să păcălească pe alții că eu răspund urât. Vă dați seama că eu am fost mereu sinceră, curată și bună cu sufletul întreg, am fost mereu un om delicat și blând, mi-am respectat și iubit mama cu adevărat și m-am purtat mereu frumos, fără gâdnuri ascunse și am vorbit mereu frumos și calm. Dar ea încontinuu, zeci de ani, a fost răul și a avut ura pe care nu o pot înțelege față de mine. Cineva a intrat peste mintea mea și mi-a spus că se miră că eu abia acum înțeleg acest lucru, fiindcă maică-mea mi-a făcut acest lucru de când eram copil, încă dinainte de 84, insinuează el. E adevărat că îmi aduc acum aminte că și tata avea obiceiul, cel puțin începând cu 1989, să vorbească cu ”Da, tată” etc. printre cuvintele lui, ca și cum eu îi răspundeam. Eu am fost de felul meu un om tăcut și nu am vorbit mult, în timp ce părinții mei vorbeau frază după frază fără pauze și eu nu aveam voie să am cuvânt în fața lor. Au intrat din nou unii care repetă același lucru mereu: ”Bine că au terminat-o”. Nu înțeleg. De ce să mă termine, din moment ce eu am fost un om întrutotul pozitiv și cu influență bună în societate? Jur pe ce e mai sfânt că nu mă înșel și țin minte totul: nu văd de ce să mă termine cineva fiindcă efectiv nu am deranjat niciodată pe nimeni. Eu niciodată nu m-am găndit la trecut în mod patologic, niciodată nu am mințit, niciodată nu am gândit de rău despre cineva. Absolut mereu când am fost într-un grup, împreună cu alți oameni, absolut niciodată nu am vorbit cuvinte în mintea mea, deci nu aveam cum să îi deranjez. Niciodată nu am transmis gânduri altora, nici nu știam că acest lucru e posibil, de ce să mă fi terminat? Nu am gândit în mintea mea cuvinte nici când aveam de citit o carte, deci nu deranjam pe nimeni. Iar gândurile mele adevărate au fost mereu bune sau pozitive și sincere, fiindcă așa am fost educată. Mereu când am avut de făcut ceva am fost centrată pe sarcină, pe ceea ce aveam de făcut, și nu mi-a umblat niciodată mintea aiurea. Bine, dar am fost culmea bunului simț și blândeții și am fost și o persoană inteligentă, ce putea să aibă lumea împotriva mea? Am spus și am dovedit tot adevărul încontinuu încă din 1984, cerând, așa cum era și datoria mea, dreptul la viață. Cum putea să creadă lumea răul despre mine, din moment ce pas cu pas, secundă cu secundă, și față de fiecare om din viața mea am fost numai binele și iubirea adevărată? Mereu intră unii peste mintea mea cu ideea ”Și nu a fost niciodată vulgară?”, ca și cum ei își imaginează că eu aș fi fost vulgară ca să justifice sau să își explice crimele și abuzurile împotriva mea. Bine, dar acesta e un viciu de gândire: este ca și cum oamenii răuvoitori și proști mă omoară fiindcă mă judecă greșit, deși eu am fost în mod sigur binele absolut. Este ca și cum oamenii pleacă de la premize greșite și absurde că oamenii obțin ceea ce merită în viață, că societatea este dreaptă mereu, că nu există mame care să își omoare copiii buni și cuminți (deși există destule exemple scrise sau binecunoscute, e logic că există și așa ceva în lume), că nu se poate ca un om să fie numai binele și totuși să primească răul ca răspuns o viață întreagă, etc. Acestea, repet, sunt vicii, erori mari ale gândirii cuiva. Și de ce să mă fi judecat pe mine oamenii care nu mă cunosc? Oamenii care nu au stat cu mine în casă, care nu au muncit cu mine, etc.? Și de ce oare au scuipat ei erorile lor de judecată și gândire tocmai asupra mea, când viața mea a fost fără pată și plină de lumină imensă în suflet față de oameni de când eram copil? Înțelegeți oare ce vreau să spun? Am fost abslout întotdeauna un om normal, pe lângă faptul că am avut caracterul perfect, încă un motiv să nu mă termine, deși nu știu ce e aceea terminat. Am fost mereu altruistă, chiar mi s-a reproșat de multe ori că sunt un om prea bun. Iar când a plecat de la mine, maică-mea și-a uitat jacheta. Are și acest obicei: când pleacă își uită adesea câte ceva (nu am idee de ce) și apoi eu îi arunc obiectul pe geam într-o pungă, sau se întoarce ea, sau, dacă nici eu nu observ, îmi dă telefon când ajunge acasă la ea. Încă un lucru pe care trebuie să îl menționez e că eu niciodată nu am crezut că aș avea dușmani, niciodată nu am perceput dușmănie în jur, nu am crezut că lumea îmi e ostilă și am avut mereu expectanțe pozitive, fiind o persoană cu inima curată și deschisă. Acesta era un motiv în plus să nu mă ”termine”, cum spun ei. Cer scuze cititorilor pentru aceste fragmente de adevăr sufletesc, în cazul în care îi deranjează adevărul despre suferința unui om nevinovat.