prin urmare și ateii cred în dumnezeu

la mine nu mai îmi plăcea nimic oamenii nu semănau a oameni erau chipuri cioplite miroseau a clei proaspăt a vopsea ieftină doar lemne uscate și zâmbete de doamne-ajută care nu creșteau nu înfloreau nu fluierau (m-am oprit în fața biroului de informații din gara brașov să văd dacă am timp să vizitez biserica neagră până vine trenul m-am sucit pe călcâie când un bărbat spunea răspicat că unde e minte multă e și prostie multă mă simțeam deșteaptă dar mă întrebam cine sunt proștii aceia mulți prin legea atracției contrariilor și mi-aminteam dilema veche a omului care trebuie să aleagă să fie inteligent între proști sau prost între înțelepți dar eu nu știam răspunsul) vă spun sigur că nu am avut un loc al meu dar nici nu m-am clintit vreodată mă țineau un fel de rădăcini de stea întindeau de mine din toate punctele cardinale și eu la mijloc nici n-am mers peste apă nici n-am levitat am vizitat doar câteva alte locuri unde numai mormintele m-au învățat că tot ce există este un lucru bun (găseam piramide în deșert sau pietre tombale cu moartea în basorelief și cât de frumos dincolo de cruci de piatră îngeri adulți și madone în rugăciune ziua și noaptea lui michelangelo sau straniul taj mahal) astfel numeam eu de felul meu lumea un lucru bun și nu înțeleg cum altfel ar putea fi numită din moment ce nu există altceva decât pământul care e pământ și cerul care e cer în afară de faptul că fără ceea ce nu este poate că n-ar fi niciun dumnezeu