teoria chibritului

Când celălalt capăt al podului se sprijină pe un băț de chibrit, tu ce faci? Degeaba fost-am Doamne cel mai fericit copil din lume. Și mă scăldam în zi ca un copil în râu. Copiii nu-nțeleg ce vor, a plânge-i cuminția lor. Îți amintești de anul de răscruce? Aveam optsprezece ani. Mereu o întâmplare simplă mă oprea. La ce bun, Doamne, un sfert de secol de ani de studii a căror înțelepciune am eliminat-o treptat? Ce folos când sunt logofete brânză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu și vai prin buzunări? Lumea-i plină de răni și de doctori docenți și de măști și de vămi și de mari inocenți. Apoi trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri și zilele mi-au rămas pustii ca niște stepe. Singură în orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână, văd voievozi cu plete, străbunii trec în pâlcuri violete, orașul tot e violet. Nu voi lăsa drept bunuri după moarte nici cel puțin un nume pe o carte. Și nimeni nu îmi acoperă inima cu ceva. Pasărea cu clonț de rubin a înhățat-o. Și stăteam ca pomii în picioare. Nimic nu moare mi-ai șoptit, nu moare. Cântarea pătimirii mele încă doare. Când celălalt capăt al podului stă sprijinit pe-un băț de chibrit, tu te-ai arunca?