Cristina M Moldoveanu

eu așa mă născusem cu mintea aeriană și ușoară, dezrădăcinată departe de lumea oamenilor... puteam zbura nu erau chingi și odgoane și lanțuri nici verbe care se conjugă doar la plural eram

unii spun că eram blestemată în roșu eram copil în negru măicuță bătrână mai niciodată femeie dansând flamenco între volanele vieții cei lacomi îmi furau visele noapte de noapte când

acesta e un scaun de exterior vopsit mai demult dacă privești atent picioarele sau drugii de fier pe care te așezi vei vedea mai multe straturi (cel puțin patru generații) de vopsea veche

Să facem un foc mic în soba cu lemne a unei biserici vechi, și tu să murmuri Ave Maria, cântecul să îți crească de pe buze repede și abia auzit, precum iarba crescând peste noapte. Pe tine,

Am ajuns la concluzia că, chiar dacă moartea e perfectă în mod clar, viața e mai mult ca perfectă. Că dacă moartea e un perfect simplu, viața e un perfect compus. Că oricum trecutul e perfect prin

Nu cred că am înțeles cum apare culoarea sau câte și ce fel de rotiri și izbiri în mii de cristaline ape omenești sau în prisma gigantică a apelor cerului preschimbă lumina în culori. Și da, ce e

Nu există întrebări, există numai răspunsuri. A plouat din cer și grădinarul a aruncat aceleași semințe iar la anul le va arunca din nou să răscolească lumea din adîncuri. Cerul nu mai are porți,

Poate fiindcă nu am vizionat niciodată filme porno sau filme cu vampiri, printr-o ciudată lege de atracție a contrariilor, audiența pe blogul meu de poezii provine într-un procent respectabil de la

peste întinderea sufletelor noastre cade ceva o toamnă, o zăpadă, un mormânt ceva greu și ușor, ca o pasăre, ca o nepăsare ca o slujbă de maslu ca un dumnezeu singur într-o biserică cad

Sinuciderea este singurul păcat fără noimă. Mulți știu că dacă se omoară fac rău altora, nu doar lor înșile. Dar, ceea ce ei nu vor să înțeleagă, Doamne, este că unii dintre ei se întind după

mi-am dorit verandă când eram copil, eu nu am călătorit nici ca globetrotter prin bucurești, nici ca arheolog al diferitelor cartiere din diferite evuri parcă, într-un oraș crescut ca o ciupercă pe

A rămas cerul cuminte și gol. Frig și căldură se-adună-n nămol. Bătrînul zugrav își amestecă varul, Oamenii tac, aprinzînd felinarul. Amintindu-mi de Nicolae Labiș, care, din motive necunoscute

Un paing mic, din file de scriptură, Pe înnoptat, în casa unei fete, Plecă la drum ca într-o aventură, Către tavanul alb și fără pete. Domnița îl privi ușor speriată Și se-ntrebă apoi cum a

Și trupul tău, Născătoare, se rotunjește după Bunavestire, te doare în vintre cum învie prea repede copacii și albinele și fiarele pădurii, sau iubirea bărbaților pentru alte fecioare. Și ele,

între noi doi există aer, există oase, carne și piele, există rețele sociale și colocvii la distanță, palimpseste vii și moarte, ceva numit lună și umbra unui păcat iar alteori soarele ca o pîine

în biblioteca proaspăt renovată sunt catalogate pungile cu sânge: cele cu factor rhesus negativ sunt preacinstite pe raftul de sus unde nu le ajunge nimeni, cele de la donori universali sunt prețuite

poate că era mai bine dacă chemam îngerul cel mai bun cu zâmbetul lui cel curat încolțit să-mi răsfire trei fire de răsură să-mi descânte de plete cărunte să moșească viața cea lumească dar

cu umărul am mângâiat noaptea cerul rotitor pierdeam câte o stea în coșul pieptului am simțit cu colțul inimii dorul de rădăcină dulce-amar eram rotundă ca balustrada unei scări din lemn de

zăpada nu curge din cer mai frumos ca în curtea școlii, prin culoarele și culorile memoriei, printre pietre care prind viață când copii învață chimie, sau flori care miros din nou frumos când ei

atunci au împărțit oasele, solzii și icrele oase argintii: biserica era mereu curată ca ochiul lui dumnezeu înainte de asfințit praful dinăuntru rămânea suspendat pe ninsoarea de raze din

mă bucuram când cumpăram ulei la sticlă și șosete trei sferturi cu miros de petrol lampant când încingeam foalele din răsputeri la potcovarul satului sau număram strop după strop rachiul