Cristina M Moldoveanu

atunci tocmai citisem ontologie începeam să predic către pereți înțelesul noțiunilor de timp și spațiu și legam categoriile biologice de cele artistice și meșteșugărești, din breasla veche a

În curtea blocului meu au tăiat vreo 15 copaci verzi (adică au „toaletat” coroana) și au lăsat neatinși copacii uscați. Toamna trecută s-a petrecut prăpădul. Eu nu sunt dendrolog și nici adp-ist, nu

soare printre nori - ochii mamei mă petrec din vechiul cerdac * primul furtișag – doar un bob de strugure cules în cerdac * rândunea în zbor - bunica humuiește cerdacul

Toate bune și frumoase, mrejile și farmecele copilăriei, până când m-am ridicat și eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate

creșteam ca un lan de grâne/ ca un făt pe dinăuntru/ ca din cer ceva din durerea mea lăsam pe umerii tatei și mamei îi moșteneam de aceea un lucru auriu și cald creștea și în mine și în sinele

știi, mă gândeam așa, dacă vine sfârșitul lumii?! continentele în derivă, creșterea nivelului oceanului planetar, noua atlantidă – poate ne scufudăm ca titanicul în 1912 – de aceea unii spuneau că

era un bărbat stângaci atât de stângaci când își mângâia soția încât purta verigheta pe mâna dreaptă femeie îi spunea el te-am iubit din culmea disperării bine c-am căzut în calmul din

a fost toamna în care credeam că fără copaci nu ar fi vînt că ei sînt stăpînii ploilor și ninsorilor că ei sînt domnii dintr-un consorțiu subteran cu coroanele lor bine înfipte în pămînt măsurînd

m-a lovit m-a durut era un câine verde crocodil de viață se ținea de mine tinichea de coadă era o salcie bătrână respira prin scorbura plină cu obiecte pierdute au tăiat-o au împărțit-o era o

de exemplu când văd o lamă de cuțit cu care trebuie să tai inima tortului nu văd altceva decât o lamă de inox dar nu mă gândesc că e inox nu mă gândesc la cuțitari sau la cuțitul de argint sau

Prea obosită ca să pot adormi către zori, mă trezesc speriată de propriile vise, cînd camionul de gunoi ajunge în curtea din spate. Acești bărbați care adună totul cu mănuși, pielea lor bronzată

când m-am născut ningea, ca întotdeauna și casele mijeau acoperișuri calde dintr-o poveste de demult peste mulți ani, poate o sută, poate o mie mă voi reîntrupa și voi călători peste câmpuri

dacă am scrie totul despre viața unui om ca și cum am crede că omul e măsura tuturor lucrurilor și ar trebui să notăm toate stările lui intelectuale sau afective și toate întâmplările vieții lui

eram prea obosită și în mijlocul concertului pentru pian am plecat să respir împreună cu teii, era acel început de muguri, care aduce doar promisiuni de mireasmă, Montmartre din copilăria mea,

azi toate florile mirese caiși ori piersici ori cireși așteaptă la vorbitor, pe străzile unui april care nu se mai joacă precum zeul Loki, ele se simt infectate de suspiciunea îndrăgostiților ce

îmi așez coatele pe masă și plîng este o curgere blîndă a lacrimilor, atît de diafană încît simt că izvorăsc sunt șipotul mărilor grăunță, cît de mare este numele tău! cât de frumos te așez,

burniță peste țarină ca un copac căutându-și rădăcina, pierdută, aștept cântec zălud ori poate o părere un pas de om de la oraș măsoară ulița pietrele, îmbrobodite cu ceață, par niște femei

evantaie, cărți de joc, file cu poeme ciuntite. jongleri cu mâneci de dantelă una dintre fete plânge cu sughițuri înfundate hornul trage greu și ceasul din camera bătrânilor tace ca o fântână

m-am speriat atunci când copacii au plecat la război cu rădăcini cu tot ca într-o carte de tolkien cineva îi chemase din corn de vânătoare ei erau voinici și bravi, săreau ca niște turnuri pe

Sînt tristă azi fiindcă am înțeles că adun noroiul și praful sub unghii, la mîna stîngă, a inimii mele, ca și cum aș fi fost prea lacomă de viață, lacomă de sănătate, bucurie și iubire, în timp