Cristina M Moldoveanu

Mulțumesc, Dragoș, pentru apreciere și comentariul binevoitor. Alese mulțumiri, Elena, pentru timpul acordat.
Mă întristează că ai descoperit o veveriță moartă, Dragoș. Tot ieri, seara, după ce am scris poezia, am întâlnit și eu un copil cu pești morți - spunea că a fost la pescuit.

Bună dimineața, domnule Ionuț, noi oricum aparținem unor lumi dierite, se pare. Nu e nevoie de privilegiul de a nu muri sau de a muri. Nu înțeleg defel de ce mă avertizați că aș putea suporta ”consecințe grave” mai târziu, din cauza acestei poezii. E stupid, e nonsens, e o fantasmă sau o exagerare grosieră. Nu e o glumă bună sau rea. Nu suntem copii. Eu nu am cum să am probleme cu critica literară, fiindcă oricum am fost complet respinsă, nici măcar nu mi s-a răspuns negativ, ceea ce eu nu prea înțeleg. E adevărat, dvs. mi-ați răspuns negativ cel puțin, dar această poezie nu e pastișă, cum ați spus mai sus, și nici altele nu au defecte majore, deși nimeni nu vrea să mi le publice, nici contra cost. Sper ca în viitor, dacă voi mai scrie, să fiu ceva mai aproape de gustul publicului pe acest site.

Nu cred că e de rău dacă seamănă cu Eminescu, dar, din nefericire, eu nu pot deocamdată, și poate niciodată, să scriu în stil eminescian - fiind un spirit tânăr, eu am scris propriile mele poezii și încercări poetice. Dacă am deranjat, îmi cer scuze, în definitiv, aici scriu pentru dvs. (pe acest site). Suntem împreună o rețea poetică - neurolingvistică și facilităm anumite imagini și cuvinte comune. Cât despre paloare - nu prea înțeleg aluzia (față palidă din Vestul sălbatic?, globul pallidus - nucleu la baza creierului?, temperament melancolic?). Mă bucur că ne aflăm aici împreună și schimbăm opinii. Personal, eu prefer să tac, nu sunt volubilă și prefer să citesc decât să scriu.

Un nu hotărât spun și eu - poezia mea nu poate fi comparată cu cea eminesciană - citez, spuneți: ”e tot un Ce te legeni..” - chiar așa lipsit de valoare e Eminescu? Aceasta e a 7-a poezie în stil folcloric a mea - îmi place să scriu așa, nu e eminesciană. La Eminescu vântul bătea în dungă frunza - la mine vântul este într-o dungă, adică e nebun - căutați expresia în dicționar, unde există, chiar dacă uneori argotic, dacă nu o știați. În general, am scris astfel de poezii în 8 silabe, puteți vedea un texxt al meu mai vechi, cu rimele aproape în oglindă, după un plan de simetrie:

https://www.poezie.ro/index.php/poetry/14128293/Vorbe-n_v%C3%AEnt

Să nu vă supărați pe mine, dar nu șterg poezia.

Erată - personală, dar nu cred că are rost să explic fiecare imagine, sau cum am scris-o - poate mai mulți au trecut prin momente asemănătoare. Oricum, îți mulțumesc mult, Ionuț, pentru comentariu și părere.

Mie nu mi s-a părut deloc asemănător cu Eminescu, că, normal, nu îl postam. Mi se pare complet diferit și e personal - e un cântec de leagăn, nu văd asemănare cu Eminescu - nu are legătură cu Ce te legeni. Despre metrică, nu mi-am dat seama, dar nu cred că e tabu să scrii în metrica respectivă - metrica nu e figură de stil, e muzica, măsura, tonul - atâția compozitori au scris concerte pentru pian în la minor de pildă. Aștept eventual să îmi spună și altcineva dacă seamănă cu Eminescu. Alte defecte? Conține imagini din viața mea poersonală.

Mulțumesc, Viorel, o zi frumoasă îți doresc.

Mulțumesc frumos, Emilian, pentru empatie. Și ție Nuța, alese mulțumiri pentru popasul de lectură.

Mulțumesc, Ionuț. Nu e chiar haiku, dar ai imaginație. E un fapt mai rar întâlnit sau observat - ce să caute o frunză galbenă chiar pe borcan lipită?

Mulțumesc pentru opinie, Viorel. În curând e vremea murăturilor și acest haiku-senryu surprinde ceva ce am întâlnit de vreo câteva zile pe strada mea. Nu mi se pare neatractiv și are puțin umor.

Mulțumesc pentru apreciere, domnule Lican. Nu este ghicitoare.

Am căutat în dicționarele online ce înseamnă nostos, care e etimologia cuvântului nostalgie - și am găsit că este vorba de întoarcerea acasă, eventual după mulți ani de peregrinări, ca în Odiseea. Nostalgia (nostos + algos) ar fi, ad litteram, o durere, o suferință sufletească de a reveni acasă, în locul de care ne leagă amintiri frumoase, oameni și lucruri care ne-au ajutat să creștem, să ne maturizăm. Am citit cu bucurie aceste text.

Mulțumesc, Dragoș, pentru comentariu. O zi frumoasă îți doresc.

Încă un lucru la care m-am gândit - că tot veni vremea să mă laud - crinii se deschid, dar parfumul lor nu tulbură de obicei pofta de joacă a celor mici, chiar dacă pe maturi îi tulbură.

Ai dreptate, Viorel, așa este - cei mai mulți crini se închid noaptea, dar există și specii diferite - am făcut o confuzie cu alte flori - dar celelelate sensuri rămân. Mulțumesc. Copiii pot fi înțeleși chiar ei ca niște crini.

O căutare febrilă a liniștii și nopții din perspectiva bobului de grâu... rece, numai conștiința ne aduce aproape de izvoare nesecate. Frumoase cuvintele tale, Ana.

De ce un tablou funerar, Viorel? Tot așa bine ar putea fi nunta - se folosesc flori de crin și la nunți. Sau pur și simplu vremea crinilor și momentul nostalgic în care o femeie în vârstă deschide jurnalul vechi - filele par a fi ușor răsucite, dar încă albe, ca un crin înflorit; iar crinul înflorit marchează maturizarea, finalul tinereții și vârstei inocenței.

În la doilea am luat în considerare că floarea de crin se deschide noaptea (se închide ziua) și pofta de joc a copiilor e mai mare tocmai seara. Copiii mai măricei, cum ai sesizat bine, trec spre un alt început, îșipierd inocența și se maturizează odată cu crinii sau asemenea lor, dar o vreme mai este incertitudine dacă e vorba de fete, băieți sau flori în preferințele lor.

Nu este decât un jurnal, dar e adevărul faptic, am tot încercat să nu mai postez fapte din viața mea, dar mi-a fost greu, fiindcă sunt complet izolată, de fapt de la 13 ani, aproape 40 de ani și nu am absolut pe nimeni - de curând Iulia Elize mi-a scris pe email că pot să îi scriu dacă vreau, oricând. Sigur, ar fi fost mai bine dacă aș fi avut cu cine comunica mai direct, adică prin dialog în persoană, la telefon sau prin scrisori fizice pe hârtie - mai bine și mai util ca pe net. Realizez faptul că e plicticos ce am scris despre viața mea destul de banală, dar uneori mi-a fost foarte greu să nu scriu, mai ales când mi s-au întâmplat - destul de des - lucruri neplăcute, precum acesta de azi. Mie mi se întâmplă destul de des, aproape zilnic diverse necazuri, dar oricum eu nu căutam un om ca să fie coș de gunoi pentru necazurile mele. Oricum aș fi vorbit de altceva - acum însă e cam târziu, am stat izolată atât de mult, aproape 40 de ani încheiați, încât nici nu mai sunt în stare să... asta e, oricum nu am de unde găsi vreun om, căci la biserică vi altfel de oameni - cu totul altfel de interese, cultură și fel de a vorbi. Am crezut sincer că scriind public o parte din necazurile mele aș fi poate de foos și altora. Mulțumesc, Viorel, pentru comentariu.

Iulia, mă bucură popasul tău undeva pe lâgă poezia mea. Poezia este viața mea interpersonală.

Am scris intenționat așa -- am impresia că se subînțelge că e vorba de ”lucruri” la plural - dacă facem pluralul dintre un substantiv masculin și unul fără plural cred că avem pluralul la feminin, așa simt eu limba, dar poate mă înșel, deci voi adăuga cuvântul lucruri. Vă mulțumesc mult pentru comentarii.