Cristina Andrei

Mihai, dacă tu ai decis să preiei o marcă a semianalfabetismului și să ți-o faci marcă proprie, asta nu o face mai puțin marcă a semianalfabetismului, fiind totodată și marca ta proprie. Cum am spus, este alegerea ta.
Pe de altă parte, exact asta am spus și eu, că limbii nu-i prea pasă de reglementări, nici de părerile mele sau ale tale, are evoluția sa proprie. Iar parfumul local este incontestabil, nu te-am contrazis aici. Doar că \"idiolectu\" tău nu prea are a face nici cu parfumul local, nici cu limba populară, este doar un gest de frondă care nu va schimba nimic, nici nu te va ajuta cu nimic, decât, cel mult, să mai ieși în evidență din când în când, prilej de explicații savante pentru atitudinea ta.
În rest, eu voi lupta în continuare pentru limba română literară, tu vei lupta pentru pătrunderea semianalfabetismului în literatură... C-așa e-n tenis :)))
Succes!

Dragă Mihai, în termeni strict lingvistici se numesc subdialecte :) Care la rândul lor cuprind graiuri… Dar nu putem fi toți lingviști, nu-i așa? Ne adaptăm la limba populară, în care nu ai să găsești cuvântul \"dialect\", cu atât mai puțin \"sub-dialect\" :)
Nu cred că suferim de un complex al unității, limba română (recte dialectul dacoromân) ESTE unitară, indiferent de părerea sau complexele noastre, care, între noi fie vorba, când există, se manifestă doar la nivelul intelectualilor, nicidecum în rândul maselor…
În același timp,în română, limba literară este PUTERNIC pătrunsă de limba populară, mult mai mult decât în alte limbi, nu te înfierbânta atâta, pentru că oricum tendința de a accepta aceste penetrări la nivel academic este FOARTE puternică actualmente, dacă se va continua așa vom ajunge toți să vorbim și să scriem agramat.
Doar două chestii am remarcat eu, o să le descopăr pe celelalte când și mai ales dacă îți voi citi cărțile :)
Afirmi tu la un moment dat că româna nu este o limbă perfect fonetică, cred că ești în confuzie, SCRIEREA poate fi preponderent fonetică sau preponderent etimologică (puritatea este practic imposibilă),
Și da, astfel de mărci sau de adaptări fonetice strică limba literară, MAI ALES DACÃ SUNT FORȚATE. Revoluții au încercat mulți să facă în diverse limbi, dar NU au reușit, pe alocuri au lăsat ceva urme, mai mult sau mai puțin importante, dar niciodată nu s-a petrecut o adevărată revoluție. De ce? Pentru că limba are legile ei interne și nu se sinchisește de discuțiile savante și reglementările academice, nici de inovațiile unuia sau ale altuia. G. B. Shaw, de pildă, avea unele idei foarte pertinente în legătură cu inconsecvența ortografiei englezești pe care o dorea revoluționată pe principiul fonetic. Argumentațiile sale erau logice, de bun-simț, dar… deocamdată scrierea englezilor tot preponderent etimologică este…
Ideea este că limba literară își are rostul ei, reglementările academice (eu le-aș prefera mai rigide decât sunt acum) au și ele rostul lor. Din punctul meu de vedere importanța cea mai mare o reprezintă legătura dintre generațiile purtătoare ale aceleiași limbi.
În fine, omisia articolului hotărât ESTE o marcă a semianalfabetismului, Mihai (spun semianalfabetism, nu analfabetism sadea pentru că analfabetul nu știe să scrie deloc, spre deosebire de semianalfabet, care știe el câte ceva, deci să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului :))) ), dacă tu vrei să o preiei și să o ridici la rangul de marcă proprie, încadrând-o în idiolectul tău, ești liber să o faci. Nu va face acest lucru din tine un semianalfabet, pentru că este un act conștient, asumat, chiar foarte bine argumentat, nu e nevoie să fii tendențios
Discuția este foarte amplă, Mihai, noi aici nu facem decât să ne schițăm punctele de vedere și sunt convinsă că fiecare poate argumenta la nesfârșit…
În încheiere, îți dau dreptate în următoarea afirmație: \"mulți sunt semianalfabeți în țara asta\" (însă evident nu inteligenți și educați, ăștia sunt prea puțini, nu-i punem la socoteală :))) ) și din păcate se înmulțesc încontinuu… Iar tu și cei ca tine… le dați apă la moară… Succes!

*Alf LOMBARD,nu Limbard, scuze, cu gândul la LIMBA română mi-a luat-o tastatura înainte :)))

Profit de ocazie ca să adaug că eu cred că în școlile noastre profesorii vorbesc graiul local, așa cum în Germania vorbesc probabil în dialectul aferent regiunii.
Numai bine!

Mulțumesc, Marius, mulțumesc, Petruț, cu scuze pentru răspunsul tardiv, am fost inactivă pe agonia o luuuungă vreme, dar intenționez să revin în forță :)

Da. Interesant. Și, vorba lui Leonard,eseul ar putea fi extins, detaliat analitic, astfel încât să devină și mai interesant. Sper să faci acest lucru într-o zi ;)

Dragă Mihai, ești în confuzie. Limba română ARE DIALECTE: aromâna, meglenoromâna și istroromâna – cu o cultură aproape exclusiv orală - și dacoromâna, cu o cultură atât orală, cât și scrisă, dialect împărțit, la rândul său, în graiuri: moldovenesc, bănățean, oltenesc etc.
Pe de altă parte, limba literară de ORIUNDE are la bază un anumit dialect – de regulă cel în care s-au scris MARILE opere ale culturii respective, aparținând unor MARI autori, care au fost totodată creatori și inovatori ai limbii, prin idiolectul lor.
Rostirea sau nerostirea articolului hotărât enclitic ține de limba literară, respectiv limba română populară, NU unui dialect (grai în cazul nostru) aparte.
Pe scurt, tu scrii în limba literară (constituită pe baza graiului muntenesc), fără NICI O altă particularitate dialectală (regionalisme). \"Idiolectul\" tău se bazează pe două elemente predominante: omisiunea articolului hotărât și forma pronumelui personal de pers. I sg.
Dacă vrei cu adevărat să-ți creezi un idiolect pe bazele pe care le susții și teoretizezi, te invit să scrii: egzamen, adegvat, uaie, uom, iel/ia, egzistă, egzemplu, egzact etc. Dacă-i bal, bal să fie! Sau, mă rog, idiolect…
În ceea ce privește corectitudinea și norma, așa cum am spus mai sus, normele academice ale limbii române sunt foarte permisive, permeabile la limba populară, spre deosebire de alte limbi, fapt care l-a dus pe Alf Limbard la concluzia că limba română este limba romanică cea mai puțin fixată. Oare de ce? Pentru că regulile limbii vorbite invadează cu rapiditate și în permanență limba standard scrisă…
Cât despre marca proprie... nu ai făcut decât să preiei una dintre mărcile semianalfabetismului și să o popularizezi prin poezia ta. O altă tendință semianalfabetă este aceea de a pune în scris doi i acolo unde nu-și are locul decât unul, în exemple ca: un monstru - doi monștrii, un ministru - doi miniștrii etc. Dacă de dragul fonetismului ai anulat articolul definitiv, de ce nu ai mai pune un i în plus, acolo, să se încadreze în idiolectul / sociolectul / stilul tău?

Nu este ICR-ul instituția care a publicat un ghid despre România în care tot felul de fabulații despre daci figurau ca istorie și în plus mai era și plin de greșeli de limbă? Nu este tot ICR-ul responsabil pentru proiectul România medievală, în care aportul populației autohtone daco-române în evul mediu timpuriu este minimalizat până la anihilare?
Hm... cred că nu v-ați gândit la instituția adecvată, domnule Petria... ICR-ul are multe ALTE preocupări care, de multe ori, nu au legătură cu promovarea culturii românești în lume...
Problema ridicată de dvs. este acută - de fapt chiar cronică, dacă mă gândesc mai bine - dar nu cred că rezolvarea se află la această instituție...

Mihai, argumentația ta privitoare la articolul hotărât este excelentă. Din păcate însă nu este \"marcă proprie Mihai Curtean\", ci marcă a semi-analfabetismului generației tinere.
Hai să te bag puțin într-o situație de viață: eu am un elev pe care mă străduiesc să-l fac să scrie corect românește, ca să reușească la examene, vreau să-i intre în reflex scrierea articolului în coadă, conform limbii literare. Ce mă fac, domnule, dacă el o să-mi vină cu citate din poeziile tale și cu argumentații d-astea,invocându-l pe Eco și susținând tot felul de idiolecte și sociolecte? :)))
Glumesc, desigur, mi-ar plăcea să mă dea pe spate cu o argumentație ca a ta.
Nu știu, ori ești prea revoluționar pentru mine, ori nu pot eu pricepe revoluția asta a limbajului. Părerea mea (și nu numai a mea) este că normele academice ale limbii române sunt MULT prea permisive, mult prea permeabile la tendințele limbii populare, ceea ce în alte limbi NU se întâmplă.
În rest, cu privire la textul tău, îmi place mult găselnița din titlu, îmi place mult ideea centrală, dar poate ar trebui \"scuturat\" un pic, esențializat, ca să zic așa

Revin cu steluța, pe care vreau cu tot dinadinsul să o acord, pentru următoarele motive:
1. Valorificarea inedită unor simboluri folclorice (într-o manieră circulară, ca însăși viața) – gărgărița de la început, care deschide cercul și lupul-vârcolac de la final, care îl închide: inocența, optimismul începutului și tragedia sfârșitului…
2. Tăria metaforei: \"cruce din carne vie și pe față și pe dinăuntru / carne de mamă fără fată\"
3. Titlul sugestiv și firul de suferință pătrunzătoare care străbate poemul

Miriam, la momentul în care ai publicat acest articol, nu aveam posibilitatea de a acorda steluțe. Acum o am, și revin pe acest text cu o steluță binemeritată

Revin cu steaua promisă, scuze, n-am mai dat una de mult, uitasem procedura :( :)

Argumentele dumitale mi-au dat serios de gândit și mai-mai să fiu de acord cu ideea unui Homer-femeie, asta în cazul în care femeile își permiteau luxul de a fi poete, pe atunci. Mă mai documentez în privința asta. :) Poate o fi fost, totuși, \"un bărbat puternic care a avut în spate o femeie puternică\"? :))
Una peste alta, stilul vioi, acaparant, tema, abordarea non-conformistă, detaliile de atmosferă care îmbină trecutul îndepărtat, mitologia și prezentul mai mult sau mai puțin banal, toate astea necesită o stea. Pe care ți-o acord cu drag.
Numai bine,

Scuze pentru răspunsul întârziat, în ultima vreme nu prea am timp de internet și intru foarte rar pe agonia.
Vreau să-ți multumesc pentru aprecierile tale și mai ales să-ți mărturisesc că ai \"dibuit\" bine mesajul, sau mai bine spus trăirea din spatele cuvintelor... acea \"sângerare multă\"...
Numai bine și un 2010 minunat!
C.A.

Dragă Ionuț,

Dacă voiam, puteam să formulez poezia așa:
Cad, cad, cad
Ard, ard, ard
În foc, în flăcări, în flame și văpăi
Într-un foc unic, singular și singur
Cu tine, împreună, la un loc amândoi
Cădem, ardem, ardem și cădem
Jucând un haotic, neantic joc… etc.

Ideea este că puteam să mă joc cu repetiții și cu “pleonasme” la nesfârșit. Repetiția este un procedeu stilistic. Iar ceea ce numești tu “formulă pleonastică” este un mod de întărire a unei idei, ca și repetiția. Ca și laitmotivul. Ca și alți tropi.

Mai departe: în această poezie este vorba despre cădere și ardere, ea se bazează pe verbele “a cădea” și “a arde”, ASTA e ideea, nu este vorba de conjugarea verbelor.
În plus, am ales din câmpurile lexicale ale noțiunilor cu care operez vocabulele cele mai simple, vorba aceea: “less is more”. Eu nu scriu pentru elitiști.
Sugestiile tale nu “cadrează” cu poezia mea, care are un oarecare ritm, din care ar ieși, dacă le-aș aplica. Eu nu prea mă joc cu imaginația în poeziile mele (poate nu excelez în imaginație, ghinionul meu), așa le simt, așa îmi vin în cap, așa le scriu. Rareori revin asupra lor, în genere nu urmăresc să fac opere de artă, dacă asta aș urmări, aș migăli la ele până mi-ar ieși capodopere. :)

În ceea ce privește mesajul: eu nu mă “scuz”, e ridicol ce spui, nu am greșit cu nimic ca să-mi cer scuze :))
Acuma serios vorbind, poate exista un mesaj și într-un sunet nearticulat (de pildă, fluierul polițistului pe stradă), într-o simplă abreviere, cum ar fi S.O.S, într-o culoare (culoarea roșie a semaforului) etc., ce să mai zicem de un cuvânt întreg, ce să mai zicem de un adevărat enunț, fie acesta poetic sau altcumva. Dar aici intrăm în semiotică, în care, din păcate, nu sunt specialistă. Dar mă fac eu mare! =))
Ce să mai zic, depinde și de receptorul mesajului, că emițătorul poate să emită la nesfârșit, dar dacă nu există un cod comun, care să faciliteze comunicarea între cei doi, efortul emițătorului este zadarnic.

Cât despre cealaltă poezie, uite ÎNCÃ o excepție care confirmă regula (mai dă-mi tu alte exemple de excepții). Care regulă? Aceea că discursul în genere se bazează pe verb? (bine, asta este O teorie, există și o alta, care susține că “miezul” unui enunț este în componenta sa nominală, asta este mai pe sufletul meu). Deci, care regulă, aceea că poeziile trebuie să conțină verbe (care, by the way, trebuie conjugate, că altfel nu prea poți să construiești un enunț inteligibil :)) ), inclusiv poeziile mele, dar și ale tale și de fapt toate poeziile din lume (cu excepția… excepțiilor de care faci vorbire).

Acest text este ceea ce este: o poezie simplă, cu ritm și rimă, cu măsura de 4-6 silabe, construită pe verbele “a cădea” și “a arde”. Poetul (pardon, poeta) folosește o serie sinonimică sugestivă pentru starea de cădere a celor doi îndrăgostiți (hău-neant-iad), care se pierd unul în sufletul celuilalt, găsindu-și la capăt pieirea, iadul. Mesajul poeziei este concentrat în versuri simple, scurte, nepretențioase, ieșind astfel din tiparul post-modernismului care, în permanenta sa căutare de forme noi, complică alambicat și șocant discursul, adeseori în detrimentul fondului.

Iată că am făcut și analiza literară, de fapt autoanaliza =)), n-am mai făcut asta în viața mea, dar este un experiment interesant, pe care ți-l datorez. :)

Asta e, dacă e un text slab, e un text slab, e un punct de vedere, cum ți-am zis, nu urmăresc să scriu capodopere. Tu?

Numai bine,

Rețin din textul tău:
\"Cu fiecare în parte, conu’ Iancu n-are nimic de împărțit. Fiindcă noi suntem, o știm, fără cusururi. D-aia și avem luciditatea să le vedem la ceilalți.\"... \"O spălătură cu Slavici ne revigorează și ne dă sentimentul că avem dreptate să fim așa cum suntem.\"
Original, ironic pe bună dreptate, savuros.
Te citesc în continuare cu plăcere
Numai bine,

Aștept propuneri de optimizare, sinonime, antonime, plus alte procedee stilistice în afară de repetiție – care, între noi fie vorba, nu “e” așa de multe.
Conjugarea verbelor nu mă pasionează. Nu de alta, dar e cam obositoare… Și, de altfel, dacă ai curiozitatea să mai citești ce și cum scriu, ai să vezi, culmea! că am o poezie care cuprinde un singur verb: http://www.agonia.ro/index.php/personals/13902684/Ușa...
Q.E.D.
În plus: nu știam că o poezie trebuie să fie neapărat lungă și neapărat fără rimă; dacă poeții de azi se înghesuie să scrie astfel, nu înseamnă că inventează ei poezia și pun reguli bătute în cuie. Fiecare scrie cum crede de cuviință. Uite, mie așa îmi place poezia: scurtă, la obiect, și cu rimă, “plăcută auzului”, care e problema aici? Cât despre mesajul ei… aici ai tu o problemă, dacă nu l-ai “dibuit”. Mă rog, orice poezie e deschisă interpretărilor, prin natura ei e un text deschis, cititorul poate simți / înțelege orice, în funcție de natura sa lăuntrică, de formația psiho-intelectuală, de starea de moment etc.

Completez cu o steluță. Am vrut s-o las de prima oară, dar m-a \"furat\" tastatura.
Numai bine

Eu n-am găsit aici nici stridențe, nici balast, nici stuf. Și mă încadrez în categoria cititorilor care pot citi un text lung. Dacă e bun. Dacă e mai slab, poate să fie și scurt, că s-ar putea să-l abandonez :))
Am găsit în acest text acel parfum greu, care persistă... Și, deși se spune că esențele tari se păstrează în sticle mici, uneori o o doză mai mare prinde bine... îți trezește propriile esențe, esențe ale ființei, ale sufletului, esențe ce zac în tine, de care ți-e frică, pe care încerci să le lași să doarmă acolo, în străfunduri de suflet... Până dai de cineva care ți le stârnește, cu un astfel de text...

Da, ai dreptate, Petru. Nu cred că se poate scrie mult în felul ăsta. A fost o stare, am pus-o pe hârtie. Atât. De aceea am pus-o la personale. Să spun drept, nu cred că aș mai vrea să trăiesc o asemenea stare...
Mulțumesc de trecere și de semn

Semnez și eu această virtuală scrisoare deschisă, ce nu va fi niciodată... deschisă de către destinatar.
Ai punctat bine, scurt și la obiect, una dintre problemele care alimentează cancerul societății românești contemporane.
Mi-a plăcut în special introducerea și l-am avut în fața ochilor pe dl. Băsescu cu omleta în față, \"răsfoind\" poezie.ro. Tragi-comic tablou... sau mai degrabă burlesc :)

Numai bine,
Cristina Andrei