Poezie
Mansarda
1 min lectură·
Mediu
de mult voiam sa locuiesc intr-o mansarda-
ma fascinase sirul incalcit al norilor,
care isi poarta demni bursele cu apa,
edeme inflorite din diluviul primordial.
tindeam spre inaltimi, si simteam
aerul purificator pe care trebuie sa-l aiba razele.
pe atunci, injghebasem o poveste
despre dreptate si sens,
un scurt istoric al tacerii
de deasupra gandurilor inexprimabile.
intre timp, sensul si-a pierdut sensul
sau m-a pierdut doar pe mine.
m-am instrainat de departari, iar
prin fereastra mansardei mele
norii taraganati poarta in ei mai mult
decat ploaie.
au pantofi cu talpi roase, sau frumos lustruiti,
dar si sub unii si sub altii,
se incovoaie asfaltul, tanguindu-se.
norii mei sunt oameni, intre care am ramas,
acceptand sa le cunosc durerea
si suvoiul intrerupt de idei.
daca oamenii si-ar contopi gandirea,
asemeni norilor, nu si-ar mai revarsa in balti
picaturile umile si solitare,
lipsite de pudoare si de iubire.
iar sensul m-ar recapata.
norii mei sunt oameni, care tot trec,
robi ai necunoasterii, ai limitarii,
ai neimpartasirii.
mansarda mea e la parter.
002452
0