în oglindă

S-a tarait un gand lung peste oglinda aburita,

strangand pe poala lui suvite albe de patimi,

melcii zdrobiti sub toamna grea si un sirag de

perle de culoarea sufletului.

oglinda, neteda ca cel mai fericit creier,

ascundea inautrul ei toate visele sfaramate,

toti pruncii al caror planset n-a apucat sa rasune,

si ideile pure ale delfinilor, pe care nu le aude nimeni.

oricat de adanca i-ar fi fost apa,

gretoasa de altfel, plina de alge si de bucati diforme, increate,

pe suprafata oglinzii aparuse din senin

si totusi, dand impresia ca a fost acolo dintotdeauna,

un chip fara expresie, cu ochii intorsi,

care au privit spre mine, apoi in mine,

si din nou in oglinda si in intreaga lume.

si Chipul n-a clipit, si nici n-a plans odata cu mine,

nu mi-a cerut sa dispar, nici sa devin,

nu mi-a topit durerea si nici n-a intetit-o.

Chipul a prelungit doar gandul tarait,

l-a sorbit cu un pai din palaria ultimului taran,

l-a suflat intr-o carte proasta, pe care n-o va citi nimeni, ca sa fie in siguranta si sa nu mai tulbure suflete,

a ras de viata si de moarte, si de celelalte nedefinite,

s-a contopit cu realitatea si mi-a soptit:

trezeste-te.