Poezii

Amintirile renasc când văd scântei în ochii tăi și mă simt cuprins de ceață, dar n-aș vrea să mă întorc din nou în acea viața. Vreau să fiu liber și să pot să zbor, ca sufletul unui

Deschide-ți inima și cântă iubirea ce te cheamă, Fugi din haotica ta minte ce caută doar teamă, Închide ochii ca să vezi ce n-ai putea să vezi în vis, Spune-mi dacă-ntradevăr nu simți că miroase-a

Ce-ar fi să ies acum din mine, Să las un Eu divin de plin, Căci eu sunt golul ce separă Omul – Eu de Dumnezeu.

Vreau să zbori din nou cu mine, Să-mi ții inima în palmă, S-o săruți ca pe-un copil Ce nu vrea să mai adoarmă.

Ce zâmbet sfânt au ochii tăi Și ce simfonică ți-este privirea, M-aș face soare doar să trec prin ea, Să-ți descopăr nemurirea. Ce zâmbet profan au ochii mei Și ce zgomotoasă mi-e

Am trei aripi: două cruci și-o pană-n mână; Arhitect al gării-n care sufletul o să-ți rămână Un mic tren fără cărbuni ce pornirea și-o amână. Am trei aripi … și doar două la-ndemână. Am trei

O! Doamne, de-aș putea să mă transform acum în ploaie, Să le spăl sălbaticilor sufletele de gunoaie, Să le ud florile din ochii ce aproape s-au uscat, Să-i botez și-apoi să plec câtre țări de

Mor credințele străbune și iubirea lor preasfântă, Moare țara într-un birt și trecutul ce îi cântă. Moare sufletu-mi de ciudă prefăcându-se în cânt, Pe-ale ploii pleoape cad albe clopote de

Într-o zi vom fi culori într-o lume de lumină.

O! Tu, om rece, surd, nesimțitor, Te rog spune-mi de ce mă lași să mor? Așteptând să-ți pese, când tu rămâi placid, Suferința ce mă roade, mă face să mă sting. O! Tu, om rece, surd,

Atunci când lumina ochilor mei se va stinge Și sufletul trupu-mi va părăsi, te rog nu plânge! Bucura-te că voi pleca din iadul pământesc Atunci și Infernul lui Dante mă va face să

Am învățat că trebuie să fiu tare precum o stâncă, Și rana mea se va-nchide oricât ar fi de-adâncă. Am învățat să nu cânt dorul printre lacrimi înghețate Că doar eu nu sunt un cerșetor de

Am invatat… D.C. Munteanu martie 2008 Am învățat ca trebuie sa fiu tare precum o stâncă, Și rana mea se va închide oricat ar fi de adâncă. Am învățat să nu cânt dorul printre lacrimi