Urăsc iubirea

De ce tună? -Sărim pe nori și ne iubim pe veșnicie. Ce vise de copil...iubire? Nu există. Ce spunem că este iubirea? Când ții la o persoană, când te gândești la binele ei, când este cel mai important lucru din viața ta să o săruți, să o ții în brațe... Dar nimeni nu dorește să iubească! Nu așa cum iubesc eu: să dorești, dar să nu fii dorit, să visezi, dar să nu fii visat... Ah! Ce dramă! Ce tragedie... Acest sentiment: IUBIREA- e o prostie. După o vreme în care ai îndurat multe, dar fără nici un rezultat, înnebunești! Începi să urăști exact opusul URII. Începi să aberezi, te porți ciudat, nu mai ai... nu mai poți... Iubire, Iubire, Iubire, Iubire, Iubire, Iubire, Iubire,Iubire, Iubire, Iubire, IUBIRE, IUBIRE...ce cuvânt urât, comun... toată lumea spune asta : TE IUBESC! “Tu te-ai născut din întuneric și bei lumină pură...” M-am apucat să compun. Dar când ești nebun, versurile nu ți se potrivesc, se împrăștie: rima- banală, fără rimă-greoi... Așa că m-am apucat să scriu proză. Să știi că nu mă ajută! Ce privire pierdută, ce ochi nebuni, ce zâmbet răutăcios...Mă uitam în oglindă. Însă nu e chipul meu. Altcineva se uită înapoi la mine. Si îmi încărcam memoria cu tot felul de nimicuri, pe care să le rememorez peste o vreme... Le-am uitat. Am uitat ce reprezentam, cât de fericită eram, am uitat tot! Îmi amintesc doar că te iubesc și chiar dacă nu mai știu de ce, nu mă pot opri. Mi-aș dori...de fapt, multe, dar nu contează, nu? Nu o să se întâmple nimic: nu o să alergăm desculți în ploaie, nu o să petrecem o noapte pe plajă- privind stelele, nu o să mă iubești... Ce dorințe, ce vise, ce pierdere de timp... Nici nu știu de ce îți scriu acum.Poate sper că mă voi elibera, că spunându-ți cât de mult te iubesc, îmi va fi mai bine. Dar nu e așa. Chiar dacă vei citi, chiar dacă vei afla...NU! Poate ar fi mai bine să mă arunc...-după ce îți trimit scrisoarea. Te vei simți vinovat? Am fi avut vreo șansă? Ar fi tunat?