Poezie
Viața în doi pași
2 min lectură·
Mediu
Nu ești o stea, nu,
sau, mă rog, ești...
dar astea-s cu totul
alte povești.
Te-ai născut dintr-o stea,
cică,
la fel și eu;
deci noi am fost
și-om fi
mereu.
Și-aș vrea să te mai văd
pe ici, pe colo,
chiar dacă nu vom mai dansa...
sau da?
O viață-ntruna tot suntem;
un rai să fie...
sau blestem?
Iar când va fi să mai tot fim
și-n final, ne vom reîntâlni,
cometă eu aș vrea să fiu,
cu tine, astru argintiu,
să mă duc dracu-n mii de stropi,
ascuns să fiu pentru miopi,
cu ochelarii cât borcanul,
ce-așteaptă să se facă anul
să vin din nou...
dar n-oi veni,
căci prost am fost
și prost rămân,
sub altă formă...
ce divin!
Dar stai atent, că-o să revin!
Abecedar, ori buletin,
ori altceva prin univers,
și tu poet...
iar eu, un vers.
Ne-abatem de la datorii,
că tu ești prost,
eu... mă mențin!
Și când vom fi iar amândoi,
cu tine vers,
vom fi iar noi,
să ne citească niște chiori
care vor spune: "Uite, măi!
Cum se scria pe-atunci,
mai știi? Pe când eram noi prunci...
pățanii și peripeții."
Mai știu, mai știu...
și de-om mai fi,
peste un eon sau vreo doi,
buhă să fiu eu, tu strigoi,
sau astru, și cu tine plâns...
Haide, vezi?
Am trăit de ajuns.
0082
0