Străini

Străini... Straniu, suntem legați pe viață dar suntem niște străini. Ne privim cu indignare și iritare. Tensiunea ce plutește în aer miroase a explozibil. Stăm față în față și ne analizăm. Așteptăm scânteia... O singură privire rece... O vorbă ascuțită... Orice este un start pentru lupta noastră. Sărim la gâtul celuilalt și colții veninoșii zgârie sufletul. Suntem conștienți de consecințe și răni. Dar nu ne mai putem abține. Setea de ură și răzbunare ne orbește... Ne învinuim reciproc, cu toate că ambii purtam aceeași vină. Am lăsat-o să moară. Nu i-am atras nici o atenție. Am crezut că supraviețuiește și fără implicarea noastră. Ce proști, Doamne... Mai grav e că am realizat stupiditatea. Însă, orgoliul nu ne permite să îngenunchem în fața ei. Să-i mulțumim că a fost, că ne-a permis să o cunoaștem. Când suntem epuizați de atâta luptă, ne așezăm și o plângem. Ne amintim de cum a fost, de cum am fost. Râdem și plângem umăr pe umăr. Amintirile dulci ne permit să lăsăm pe un timp armistițiul. Atunci din străini devenim actori. Actorii principali ai unei piese demult eșuate. Și când simțim cortina căzând suntem iarăși în poziție de atac. Fiindcă nu putem accepta că am pierdut-o în așa timp scurt. Oare numai noi suntem niște ratați care pe drumul fericirii au pierdut dragostea?