Mediu
„timp de milenii n-am fost decît muritori; iată-ne, în sfîrșit, promovați la rangul de muribunzi.”(Emil Cioran)
Se spune, și chiar este dovedit empiric, deși gura lumii nu poate fi faultată nici cu zeci de demonstrații lucide, că cel mai ușor te îmbogățești speculînd prostia celorlalți. Folosind acest incipit, așezîndu-l la baza unei precare teorii, și fără a jigni pe cineva, încerc să mă folosesc, în perorația de față, de ancestrala noastră credulitate în metafizici superstițioase. Există, chiar dacă Maslow în a sa piramidă nu o specifică, o nevoie a omului de a se agăța de îndîrjire de lamentări profetice. O poziționăm pe lîngă „nevoia de aparteneță și adeziune la un grup [...], la pattern-urile de concepții habituale”. Sărind peste pseudovizionarismul de tip reumatismul vestitor de ploaie sau cum rădăcina ciulinului de pădure anunță o vară caniculară, companionii noștrii de aceeași specie se zgribulesc neajutorați în fața oricărui dement cu mulți decibeli de rating. Avem destule exemple: de la Nostradamus la Hîncu, de la Mama Omida la specialiștii în horoscopie (ăsta e termenul?).
Pe lîngă aceștia s-a născut o nouă categorie de indivizi care muncesc în proximitatea spectrului de interes al primilor. Tatonează terenul, sondează opinia publică, încropesc studii de fezabilitate asupra exclusivității, vulgului, can-can-ului, puterii înghițirii pe nemestecate, credulității, exibiționismului, a repaosului intelectual prin cîrciumi sau belind ochii la OTV, circăriilor de prost gust, și nu în ultimul rînd asupra imbecilității ca zgomot de fond. Cercetează tiraje și audiențe în prime-time, compară grilele de programe. Se întoc în stradă. Organizează fictive focus-grupuri și completează din burtă rezultatele unor cercetări de anvergură. Însă, toate acestea sunt, ca importanță, de rangul doi. Creativitatea lor este dovedită în îndemînarea cu care schimbă istoria, de parcă alții, noi, voi, ei, n-au trăit-o. Tupeul lor poate atinge cote inimaginabile. Ne mint pe față cu nonșalanță: „a fost cutremur dar nu l-ați simțit voi”, „într-adevăr nu am ghicit data, dar în curînd...”, „eu prevăsusem că X se va întîmpla atunci, însă la acel moment doar a început și urmează să vină și clipa de maximă amplitudine”, sau „nu, domnule, sfîrșitul lumii era o figură de stil, ce! nu-l vedeți?, a început deja: poluare, războaie, capra muribundă a vecinului”, „cum!, am spus cutremur? Vai...dar nu v-ați prins, îl folosisem metaforic, era vorba de un eveniment care va cutremura lumea: vezi 11 septembrie, chiar dacă nu a fost în 2000, dar față de calendarul plutonian noi suntem decalați cu un an și restul de zile”.
Și dacă nu era Bin Ladden era H5N1, și dacă nici ăsta nu era, atunci Icebergul „impactant” de Titanic, caricaturile daneze, asasinarea lui Kenedy, anchetarea lui Năstase, suicidul lui Stratan, alegerea lui Băsescu, apariția unui nou număr al publicației „România Mare”, extragerea la LOTO, inundațiile, prețul la garsoniere și la baril, Botoș, Patriciu, Macovei, Tăriceanu, Academia Cațavencu, demisia lui Pleșu, re-editorializarea aceluiași în Dilema Veche, Dan Brown, Hagi, Istoria...lui Alex Ștefănescu, caii verzi, pro UE și anti UE (cu varianta eurosceptimism), internetul barometrul (cultural), gigacalorimetrul, metru (cub de cultură), Crash, iar Hagi, Evangheliștii, Cozmîncă....se găsesc destule nișe de spălare a obrazului.
Dăm dovadă de un masochism îngrijorător arătîndu-de vulnerabili la aberații profetice. Ne face plăcere să ne demontăm minuțios echilibrul interior, să ne speriem și să-i îngrozim și pe ceilalți. Încet, utilele prologuri de comunicare, discuțiile despre vreme se mută în spectrul profetic. Clar. Nu putem rezista fără a ne compătimi reciproc. Bătutul nostru pe umăr, cel de toate zilele. Este și asta o formă de dizidență față de viață. Își are origini temeinice chiar în mobilul religiei, în nevoia de crede și a te supune, și, de ce nu, în necesitatea irevocabilă a unui cod moral creator de ordine universală.
Poate acestă nevoie intrevine ca reacție la platitudine, la fad. Ne oferim picanterii insolite, valeți de verde la drum de seară, damă de pică la așternut. Probabil că ține de o aparteneță la starea de reverie, la vis sau transă. Coborîm mitologica transcedență în termeni uzuali. Ne oferim un univers alternativ, ne creăm o stare ca surogat alteia care ne sperie mai rău. Scărpinatul înseamnă producerea unei dureri, mult mai suportabile, decît mîncărimea. Ne îndeletnicim cu visatul în termeni la îndemînă. Probabil ne dorim un sfîrșit, din lașitatea de a ne sinucide. „ne plac dezamăgirile. Dacă nu ne plăceau ne-am fi sinucis cu toții”(Gabriel Funica). Așteptăm resemnați împlinirea prevestirilor, că doar „Istoria universală nu e altceva decît o repetare de catastrofe în așteptarea catastrofei finale” (Emil Cioran). Nu ne revoltăm. Băgăm capul în pământ, uitînd de furtul focului. Am creat o putere inimaginabilă, i-am acordat o aură de imposibilitate imaginativă, am acredit-o ca stăpân, chiar pentru a nu ne putea face planuri. Nu te poți bate cu ceva ce nu cunoști. Ne bîțîim de pe un picior pe altul, ne scărpinăm în cap, lăsăm pe mîine. Întotdeauna pe mîine. Din păcate, această perpetuă amînare ne arată că ne este frică de moarte în aceeași măsură ca de viață. Balansăm aiurea, niciodată hotărîți.
„17 august Sinucigașii sunt criminali timizi: mazochism în loc de sadism
18 august E de ajuns puțin curaj. cu cât durerea este mai determinantă cu atât instinctul vieții se opune și idee sinuciderii cade. părea ușor gândindu-te. Și totuși atâtea femeiuști l-au făcut. E nevoie de smerenie, nu de orgoliu. Nici un cuvânt. un gest” (Cezare Pavese – la două zile se sinucide).
Profeții, ca pesonajele biblice, dacă nu erau trebuiau inventați. Locul lor este clar stabilit în ordinea noastră preocupativă. Însă, caracteristicile lui homo antic și homo medieval, contextele lor, par mult mai veridice. Astăzi, baladorii noștri în direct sau de pe prima pagină nu sunt decît nereușite oglindiri. Bufoni băloși de vip-itate. Ar trebui să închei, cum? „secolul viitor va fi cel al împlinirilor celor mai morbide profeții sau nu va fi deloc”
sau „dacă nu avem haz, măcar să fim penibili”
PS: am uitat să vă spun că mîine va fi cutremur. Așa că spre binele vostru și pentru a evita aglomerația și ambuteiajele faceți-vă în grabă bagajele și plecați cu toții...cum unde? În Congo
PS actualizat: Observabil acest apetit pentru iminența unui pericol și din mesajele primite pe mail sau meesanger – inventate de cei a căror meserie constă în întocmirea de baze de date, care te anunță că, dacă îndrăznești să nu trimiți mesajul la cel puțin șpe oameni vei avea parte de o nenorocire, cu dezagreabila variantă, primită recent, mama ta va fi în pericol chiar de 8 martie. Aferim
foto: filipe frade
Se spune, și chiar este dovedit empiric, deși gura lumii nu poate fi faultată nici cu zeci de demonstrații lucide, că cel mai ușor te îmbogățești speculînd prostia celorlalți. Folosind acest incipit, așezîndu-l la baza unei precare teorii, și fără a jigni pe cineva, încerc să mă folosesc, în perorația de față, de ancestrala noastră credulitate în metafizici superstițioase. Există, chiar dacă Maslow în a sa piramidă nu o specifică, o nevoie a omului de a se agăța de îndîrjire de lamentări profetice. O poziționăm pe lîngă „nevoia de aparteneță și adeziune la un grup [...], la pattern-urile de concepții habituale”. Sărind peste pseudovizionarismul de tip reumatismul vestitor de ploaie sau cum rădăcina ciulinului de pădure anunță o vară caniculară, companionii noștrii de aceeași specie se zgribulesc neajutorați în fața oricărui dement cu mulți decibeli de rating. Avem destule exemple: de la Nostradamus la Hîncu, de la Mama Omida la specialiștii în horoscopie (ăsta e termenul?).
Pe lîngă aceștia s-a născut o nouă categorie de indivizi care muncesc în proximitatea spectrului de interes al primilor. Tatonează terenul, sondează opinia publică, încropesc studii de fezabilitate asupra exclusivității, vulgului, can-can-ului, puterii înghițirii pe nemestecate, credulității, exibiționismului, a repaosului intelectual prin cîrciumi sau belind ochii la OTV, circăriilor de prost gust, și nu în ultimul rînd asupra imbecilității ca zgomot de fond. Cercetează tiraje și audiențe în prime-time, compară grilele de programe. Se întoc în stradă. Organizează fictive focus-grupuri și completează din burtă rezultatele unor cercetări de anvergură. Însă, toate acestea sunt, ca importanță, de rangul doi. Creativitatea lor este dovedită în îndemînarea cu care schimbă istoria, de parcă alții, noi, voi, ei, n-au trăit-o. Tupeul lor poate atinge cote inimaginabile. Ne mint pe față cu nonșalanță: „a fost cutremur dar nu l-ați simțit voi”, „într-adevăr nu am ghicit data, dar în curînd...”, „eu prevăsusem că X se va întîmpla atunci, însă la acel moment doar a început și urmează să vină și clipa de maximă amplitudine”, sau „nu, domnule, sfîrșitul lumii era o figură de stil, ce! nu-l vedeți?, a început deja: poluare, războaie, capra muribundă a vecinului”, „cum!, am spus cutremur? Vai...dar nu v-ați prins, îl folosisem metaforic, era vorba de un eveniment care va cutremura lumea: vezi 11 septembrie, chiar dacă nu a fost în 2000, dar față de calendarul plutonian noi suntem decalați cu un an și restul de zile”.
Și dacă nu era Bin Ladden era H5N1, și dacă nici ăsta nu era, atunci Icebergul „impactant” de Titanic, caricaturile daneze, asasinarea lui Kenedy, anchetarea lui Năstase, suicidul lui Stratan, alegerea lui Băsescu, apariția unui nou număr al publicației „România Mare”, extragerea la LOTO, inundațiile, prețul la garsoniere și la baril, Botoș, Patriciu, Macovei, Tăriceanu, Academia Cațavencu, demisia lui Pleșu, re-editorializarea aceluiași în Dilema Veche, Dan Brown, Hagi, Istoria...lui Alex Ștefănescu, caii verzi, pro UE și anti UE (cu varianta eurosceptimism), internetul barometrul (cultural), gigacalorimetrul, metru (cub de cultură), Crash, iar Hagi, Evangheliștii, Cozmîncă....se găsesc destule nișe de spălare a obrazului.
Dăm dovadă de un masochism îngrijorător arătîndu-de vulnerabili la aberații profetice. Ne face plăcere să ne demontăm minuțios echilibrul interior, să ne speriem și să-i îngrozim și pe ceilalți. Încet, utilele prologuri de comunicare, discuțiile despre vreme se mută în spectrul profetic. Clar. Nu putem rezista fără a ne compătimi reciproc. Bătutul nostru pe umăr, cel de toate zilele. Este și asta o formă de dizidență față de viață. Își are origini temeinice chiar în mobilul religiei, în nevoia de crede și a te supune, și, de ce nu, în necesitatea irevocabilă a unui cod moral creator de ordine universală.
Poate acestă nevoie intrevine ca reacție la platitudine, la fad. Ne oferim picanterii insolite, valeți de verde la drum de seară, damă de pică la așternut. Probabil că ține de o aparteneță la starea de reverie, la vis sau transă. Coborîm mitologica transcedență în termeni uzuali. Ne oferim un univers alternativ, ne creăm o stare ca surogat alteia care ne sperie mai rău. Scărpinatul înseamnă producerea unei dureri, mult mai suportabile, decît mîncărimea. Ne îndeletnicim cu visatul în termeni la îndemînă. Probabil ne dorim un sfîrșit, din lașitatea de a ne sinucide. „ne plac dezamăgirile. Dacă nu ne plăceau ne-am fi sinucis cu toții”(Gabriel Funica). Așteptăm resemnați împlinirea prevestirilor, că doar „Istoria universală nu e altceva decît o repetare de catastrofe în așteptarea catastrofei finale” (Emil Cioran). Nu ne revoltăm. Băgăm capul în pământ, uitînd de furtul focului. Am creat o putere inimaginabilă, i-am acordat o aură de imposibilitate imaginativă, am acredit-o ca stăpân, chiar pentru a nu ne putea face planuri. Nu te poți bate cu ceva ce nu cunoști. Ne bîțîim de pe un picior pe altul, ne scărpinăm în cap, lăsăm pe mîine. Întotdeauna pe mîine. Din păcate, această perpetuă amînare ne arată că ne este frică de moarte în aceeași măsură ca de viață. Balansăm aiurea, niciodată hotărîți.
„17 august Sinucigașii sunt criminali timizi: mazochism în loc de sadism
18 august E de ajuns puțin curaj. cu cât durerea este mai determinantă cu atât instinctul vieții se opune și idee sinuciderii cade. părea ușor gândindu-te. Și totuși atâtea femeiuști l-au făcut. E nevoie de smerenie, nu de orgoliu. Nici un cuvânt. un gest” (Cezare Pavese – la două zile se sinucide).
Profeții, ca pesonajele biblice, dacă nu erau trebuiau inventați. Locul lor este clar stabilit în ordinea noastră preocupativă. Însă, caracteristicile lui homo antic și homo medieval, contextele lor, par mult mai veridice. Astăzi, baladorii noștri în direct sau de pe prima pagină nu sunt decît nereușite oglindiri. Bufoni băloși de vip-itate. Ar trebui să închei, cum? „secolul viitor va fi cel al împlinirilor celor mai morbide profeții sau nu va fi deloc”
sau „dacă nu avem haz, măcar să fim penibili”
PS: am uitat să vă spun că mîine va fi cutremur. Așa că spre binele vostru și pentru a evita aglomerația și ambuteiajele faceți-vă în grabă bagajele și plecați cu toții...cum unde? În Congo
PS actualizat: Observabil acest apetit pentru iminența unui pericol și din mesajele primite pe mail sau meesanger – inventate de cei a căror meserie constă în întocmirea de baze de date, care te anunță că, dacă îndrăznești să nu trimiți mesajul la cel puțin șpe oameni vei avea parte de o nenorocire, cu dezagreabila variantă, primită recent, mama ta va fi în pericol chiar de 8 martie. Aferim
foto: filipe frade
0913
0
Este, Cosmine ce spui matale este in ziua de astazi , zi in care stam la coada sa vedem ce ne rezerva viitorul ca si cum el nu ar fi incuiat in palmele noastra iar mintea noastra nu ar avea cheia cu care sa deschidem palmele.
nu cred ca trebuie sa cautam departe ca sa vedem cine ajuta cu ardoare la aceasta prabusire in paranoic a omului de astazi, cine dirijeaza aceasta comedie , cine asigura un fundal permanent de criza interioara pentru ca toti sa fim apa si pamantul din care un viitor dumnezeu sa isi poate cladi alta plamada pentru un om nou.
Daca \'ei\' nu pot intra in istorie ca oameni mari atunci isi creeaza drumul distrugand ceea ce ar putea fi un eventual obstacol adica un om cultivat si cu inclinatii cate lectura de calitate prin indobitocirea celor care nu au-fizic- timp sa se cultive.. Nu indobitocire nu este un cuvant greu!in contextul de fata.
asistam la un continuu si ireversibil proces de novelizare a structurii interioare a omului actual. asa ca nu ne mai ramane maestre decat sa ne \'miticim\', sa observam sa invatam si sa ne invatam copii- cine are- ca mai sunt si oaze de lucruri facute temeinic.. totul este sa le gasesti in pustiul asta atat de pustiu..:)