Îngeri de apă

Mersesem cu soția mea, Diana, în vizită la o familie de prieteni dragi, undeva prin jurul Târgu Mureșului. Era luna lui cuptor, o fierbințeală mare cuprinsese dealurile și valea Mureșului. Totul era fierbinte, încă de dimineață era cald, dar spre prânz temperatura ajunsese la 35 grade Celsius și poate și mai sus, în fine, indicele termic întrecuse cu mult gradul de confort elementar al oamenilor. Jessy, cățeaua de rasă Golden Retriever, a prietenilor noștri, se ascundea după cotețul ei cu acoperiș lemnos, cumva parcă umbra nu-i ajungea, respira cu limba scoasă, sacadat. Chiar și ea resimțea fierbințeala din aer. Mărul stufos din curtea betonată, împrăștia o umbră care nu prea ajungea tuturor, din când în când, câte un măr copt cădea cu zgomot, zdrobindu-se fleșcăit de pardoseala betonată cu biscuiții pietonali cu care era pavată curtea. Calea lor ducea până hăt spre grădina din spate, unde se puteau vedea castraveții copți și roșiile cu forme neregulate, așa de-alea de grădină cum îmi plăceau mie. Vara, ah! Alin ridicase în curte un fel de cort de tip egiptean, cu ușile fluturând în ușoara și egoista cu sine însuși briză, ce totuși adia din când în când. Noroc cu ea, căci altfel era realmente o problemă a respirației. - Ai putea vorbi cu mama mea, Mihai, te rog frumos, știi, ea e tot răcită și suferă de mai multe luni de zile de tuse, ce zici? Diana, căci tot așa o chema și pe soția prietenului meu, mama copilului Ianis, în vârstă de unsprezece ani, care îmi era elev la orele de baschet, soția lui Alin, se uită la mine întrebătoare. - Aș putea, desigur, spusei eu cu gândul oarecum nedumerit de întrebare, căci totuși sunt doar un amărât de antrenor de baschet. La masă era și un doctor, Remus, un alt părinte al unui copil din echipa ce o păstoream ca și antrenor de baschet la clubul de baschet copii, Together. Mă gândeam că oare de ce mă întreabă pe mine Diana, da, probabil că din cauză că studiam Noua Medicină Germană și se gândea la răspunsurile mele surpriză ce puteau veni din acel punct de vedere. Încuviințai tăcut, deși habar nu aveam însă cum urma să descifrez problema ivită. Mama Dianei, o femeie în vârstă dar care se ținea bine totuși, veni și se așeză la masa întinsă sub cortul egiptean. Începu iute: - Tușesc de mai multe săptămâni, am fost la medicul Bunea, știți dumneavoastră, cel de la ORL de la spital, mi-a făcut investigații și raze, a zis că am o infecție a căilor respiratorii și mi-a recomandat tot soiul de medicamente. Dar știți, eu am fost și la Spitalul Nou, dincolo, ăia au aparate mai sofisticate, m-am dus la medicul Sârbu, specialistul cu tusea. Ați auzit de el? Nu!? Ei bine, ar fi trebuit, e cunoscut în tot orașul, e cel mai bun specialist din județ, poate chiar din țară. Au luat probe din mucoasa nazală, am făcut tot felul de investigații și au găsit, am streptococ! Am făcut tratament și … - Ãă, doamn… - …injecții cu penicilină și medicamente care mai de care dom’le, tot nu au găsit toți medicii la un loc…boala mea, iată tot tușesc, indiferent de ce tratamente mi-au dat… nu știu ei, ce mai! De câte ori am zis eu că nu are rost…nici în camere hyper barice domnule, nici cu alea…după aia am mers dincolo la infecțioase, la Butiurcă, he he, ne știam de mult, de când cu problema aialaltă, la ficat…atunci am mers așa, internată pe câteva zile, nici atunci nu au găsit nimic, deși eram galbenă ca naiba, doamne, ce de tevatură…doar le-am zis, că sunt bolnavă, dar nu, ei nu m-au crezut…nu mâncam nimic, nu puteam efectiv…dar tusea asta domnule…tusea asta, nimeni nu-i dă de cap… - P...pot să vă întrerup puțin, vă rog? Abia putui să întrerup debitul ei verbal. Adăugai surprins și aproape vlăguit de diareea verbală ce venea spre mine cu repeziciune ca un torent năvalnic de munte. - De când tușiți? Iar tusea, de ce fel e, umedă sau uscată? - Aaaa, e umedă domnule, flegmă umedă și lipicioasă, știți dumneavoastră tusea…ei bine, ca ea e, câteodată scuip în chiuvetă și tușesc mai departe, accese în toată regula, o tuse ce parcă nu se mai oprește, mor nu alta.. la fiecare acces de tuse, mă înroșesc toată, consum toate șervețelele din casă… alteori, devine uscată și seacă, tuușeeesc așa în neștire, parcă sunt un câine care latră…Jessy nu alta. Ce ziceți, ce o fi cu tusea asta a mea? Vorbea despre boala ei aproape cu afecțiune, de parcă tusea îi era o rudă îndepărtată, dar care acum revenise din țări îndepărtate înapoi la ea, aproape că-i făcea plăcere că tușea. Simțeam un soi ciudat de mândrie la ea, de parcă toți doctorii din lume au fost învinși, în sfârșit. Se putea simți ipohondria dar și un fel ciudat de aroganță, de superioritate vis-a-vis de toată medicina tradițională alopată, era ca și cum ar fi zis: “Tusea mea a învins toți medicii, e mai bună decât toată știința medicinii voastre, e peste ea, iată, se ține tare, e muuuult mai tare ca toate cunoașterile voastre din materie! Am învins, ia să vă văd, cu ce mai veniți înspre mine?! Haideți numai, haideți, vă arăt io vouă!” - Tot ce pot să vă spun doamnă, e că tusea are treabă cu calea aerului, e de fapt o vindecare a corpului după un conflict emoțional de tip „gură de aer” rezolvat. Dumneavoastră doamnă, suferiți de frică. De nimic altceva! Femeia mă privea siderată, era efectiv surprinsă nu doar de răspunsul meu, avea gura încă căscată, ci de siguranța și rapiditatea cu care nimerisem direct la țintă. Right in the middle! De parcă jucam darts și nimerisem cu mica mea săgetuță, în punctul verde din mijlocul electronicei ținte. O sută de puncte, bingo! Între timp, pe deasupra fierbințelii de la sol, se zoreau și auzeau nori durduitori, se pregătea de o ploaie zdravănă. Wow, ce binecuvântare, așteptasem ploaia aceasta de cel puțin o săptămână, dacă nu de mai mult. Anii trecuți, tot prin Iulie, pe când ne întorceam de la pădure împreună cu Șerar, prietenul meu cel mai bun și totodată colegul lui Ianis de baschet, cam tot de aceiași vârstă cu el, avusesem unul din acele momente de vis. Absolut excepțional. După o vreme caniculară, a început să plouă brusc, o ploaie de vară cu clăbuci, torențială. Știi tu de care! Atunci am ieșit din mașină chiar în parcarea betonată din spatele blocului unde locuim și am rămas în slip și desculț ne-am rostogolit prin ploaia fierbinte, amândoi, eu și copilul, asfaltul era fierbinte și aproape că sfârâia la contactul cu ploaia călduță. Stropii mari de apă, precum lacrimi fierbinți ale cerului, se plesneau de chipurile noastre, ne jucam în băltoace ca niște apucați. Rareș era extaziat, niciodată, în scurta lui viață, nu mai avusese parte de ceva asemănător, se zbenguia ca un indian dansator, apa îi șiroia pe spate, pe piept, abdomen și umeri, sărea ca un apucat și se bucura. Mai privea din când în când spre mașină, ca și când vroia să se asigure de atenția mamei lui, din interiorul automobilului parcat acolo, aproape, Diana, mama lui privea cu sufletul la gură tot show-ul ca și când nu-i venea nici ei să-și creadă curajul ce-l avusese, atunci când permisese copilului această ieșire alături de mine în miezul unei asemenea vremi mari, afară, în mijlocul ploii. Doamne, ce minunat putea fi! Ne-am întins pe jos, pe spate, direct pe asfalt, cu brațele larg deschise ca niște gizăși nerăstigniți. Simțeam pe spate micile pietricele asfaltice, ploaia turna cu găleata, în miezul fulgerelor și a duduiturilor, apa curgea năvalnic peste blocuri, case, copaci, oameni, mașini. Din asfaltul fierbinte se ridicau cețuri fierbinți, rotocoale de vapori calzi, apa plesnea chipul copilului întins lângă mine, tot corpușorul lui era cabrat de emoție, picuri mari plesneau fruntea, gurița deschisă, nasul și pleoapele ce nu puteam a le ține deschise, căci stropii veneau cu o forța imensă, parcă mii de sulițe ne înjunghiau trupurile, oh doamne, ce minunăție! Ne-am mișcat brațele și picioarele în forma aripilor îngerești. - Iată Rareș, facem îngeri de apă! Copilul râdea din toată inima chiuia vesel spre cer. - Tiiiiii! Iuhuuuuuuuuuuu! Mașina mea marca Opel, nu se mai vedea din cauza rafalelor și a perdelei de apă, ploaia biciuia toată zona blocurilor, fără deosebire, salcâmii și teii trecuți de floare din zonă, mașinile celelalte din parcare, asfaltul, școala din apropiere, totul zăcea în nemișcare sub puhoiul ploii. Eu și Rareș? Ha, chiuiam veseli, făceam îngeri de apă, firește! - Aaaaaa….strigam din toată inima! Măi copile, nu o să mă uiți niciodată măi, doamne ce bine poate fi. Ploaia se revărsa în continuare, pe șoseaua școlii 18, apa venea în râuri masive de-a lungul străzii, pe margini forma bulboane, curgea năvalnic spre Bulevardul Pandurilor, unde canalele nu mai făceau față deja debitului nestăvilit, șoseaua era acoperită de un lac cald, mocirlos. Mașinile ce treceau pe acolo, împroșcau apa precum nișe cascade artificiale, în lateral ca niște aripi de lebădă. Pe trotuare, nici pomeneală de trecători, de pe la geamurile blocurilor ce dădeau spre parcarea unde doi nebuni făceau îngeri de apă, chipuri au apărut curioase, ușor amuzate, întrebătoare, uimite. Copii, bunici și părinți s-au adunat să vadă un urs de doi metri și un pici de unșpe ani, făcând îngeri de apă. Ploua torențial. Nu am fost mai fericit niciodată în viața mea așa precum am fost în acea vară, în acel moment. Un extaz, ce mai, abia îmi stăpânesc literele ce le scriu aici, căci mă tem că aceste cuvinte sunt nepotrivite, sau poate neajuns de puternice și penetrante spre a susține povestea mea, dragostea mea pentru viață, libertate, sănătate. Mă străduiesc totuși…chiar o fac, pe bune. Belive me! Copilul mi-a zis, când a putut articula cuvinte normale, de undeva de dincolo de țărmurile bucuriei, atunci când literele articulate au răzbit și cuvinte demne cât de cât de raționalitate, Rareș mi-a zis simplu, șoptite cuvinte, cam ca pe-o taină: - Mihai, a fost cea mai cool chestie din viața mea! Mulțumesc! În ochișorii lui am citit atunci sănătatea, iar în gesturile lui, viața. Dincolo de norii de plumb, soarele a căscat un magic curcubeu. Din mașină Diana a coborât și ea cu un puișor de zâmbet, un chip luminos, cald ne învăluia pe amândoi, ploaia s-a oprit la fel de brusc așa precum a și venit, desigur. Natura și-a oferit spectacolul de sănătate de care aveam nevoie. I-am arătat copilului ceva prețios, i-am arătat cum să nu se mai teamă niciodată, cel mai mare secret transmis vreodată, iar eu sunt sigur, dar absolut sigur, că Rareș a înțeles. Poate și mama lui, cine știe!? M-am uitat la fața ei, radia de fericire, deja amândoi cutezătorii începeam să ne uscăm de apă, soarele învăluia parcarea și publicul de pe la geamuri care ne-a urmărit spectacolul. Eram fericit! Asta a fost anul trecut, dar pentru mine parcă fost ieri, parcă e acum. Cine dracu mai știe timpul, toate emoțiile de atunci se adună brusc acum, în momentul când îi vorbesc bunicii lui Ianis, amândoi stăm și povestim sub cortul egiptean. Brusc, o ploaie sănătoasă, asemănătoare cu cea de anul trecut, a început să cadă. În miezul discuției despre boli, și despre frică și tuse, medici, spitale, mere și câini, mă ridic în picioare, azvârli șlapii din picioare și ies de sub foaia de cort. Totul fără nici un preaviz. Mă întind din nou cam ca și gizăsul necrucificat de anul trecut, pe pavajul colorat și primesc ploaia cu chipul senin. Oh, doamne, ce minunăție! Brusc am uitat de toate și tot. - Doamnă, haideți lângă mine, vă rog! Veniți cu curaj, iată, natura ne trimite o șansă să vă vindecați, haideți aici, nu mai ezitați. Am întins mâna de sub perdeaua de apă spre ea, soarele poleia încă zarea, ploua cu soare, stropii licăreau la contactul cu solul, câinele Jessy se zvârcolea de dorință în țarcul lui, se tânguia în limba lui câinească de parcă și el ar fi vrut să vină lângă mine. Cu siguranță că ar fi venit, pun pariu cu tine! - Iiiii, auuuuu, ham ham! - Nu vin domnu’ Mihai, mă răcesc domnu’ Mihai. Ce or zice vecinii? Iată cum se uită la noi? Uhhh…nu pot! - Haideți acum doamnă, da-ții în pizda mamii lor. Acum e șansa domneavoastră!Haiiiii…! Am privit-o cu toată forța, cu toată persuasiunea de care puteam face uz, mâna mea era încă întinsă spre ea, femeia cea care la trei metri distanță de mine, stătea în expectativă sub cort, la marginea fricii. Toată inima îi spunea să vină, era un moment de mare cumpănă, îmi dădeam seama. Nu am gândit prea mult scena, de fapt nu mi-am dat seama că e așa de dramatică, nici măcar nu mi-a trecut prin cap, am acționat instinctiv, din adâncul inimii. Aveam încredere în ploaie și secretul ei ascuns. Bunica ezita între incertitudini, între frici și impulsurile cumplite ale ezitărilor. O clipă am zărit în ochii ei o lumină, priveam prin pătura de apă, așa cu un ochi. Poate mi s-a părut, dar am zărit ochii ei de copilă, poate mă înșel, cine poate știi?! Dincolo de cei șaizeci și cinci de ani ai ei și a rigidității vârstei, am zărit pentru un mic moment, o luminiță a curajului ce a răzbătut dincolo de prejudecăți, norme sociale sau de conduită din spatele găvanele ochilor ei. Era la doi, poate trei metri de sănătate, la un singur pas de eradicarea tusei, totuși, în ciuda mâinii mele întinse, a ochilor mei ce o chemau spre libertate și euforia ce o însoțește, doamna rămăsese țintuită pe loc pe scaunul din care tot turuia scuze. De fapt eu unul, îți spun sincer nici nu le mai auzeam. Femeia a ratat momentul! Mai târziu am stat la masă, am mâncat niște grătare minunate, gătite cu dragoste de către Alin, ginerele ei, am povestit și sporovăit cu ceilalți meseni care au asistat și ei la scenă, soarele a reintrat în drepturi și Jessy din nou s-a ascuns sub șindrila cotețului ei la umbră. A reînceput căldura cu radiațiile ei uscate. Pe caldarâmul umed încă se putea vedea clar conturat, de acolo de unde tocmai m-am ridicat, un limpede înger de apă ce chema parcă la sănătate. Coachzen 22.07.2015